O enigmă istorică: Dacă ştiau că aselenizarea omului e o farsă a americanilor, atunci de ce sovieticii n-au reacţionat deloc?

172

Desigur că este foarte bine cunoscută teoria privind marea farsă a aselenizării (https://www.lovendal.ro/wp52/40-de-ani-de-la-marea-farsa-a-aselenizarii-omul-n-a-fost-niciodata-pe-luna/). N-am să încep din nou să reiau argumentele pro sau contra aselenizării…Părerea mea rămâne aceeaşi: omul n-a fost niciodată pe Lună, din cauza radiaţiilor mortale ale centurii van Allen, ce nu poate fi depăşită vreodată decât dacă se inventează ceva cu adevărat extraordinar (vezi https://www.lovendal.ro/wp52/nasa-omenirea-nu-se-poate-aventura-in-spatiu-datorita-centurii-van-allen-cum-dracu-am-ajuns-atunci-pe-luna/).

Aici vreau să judec lucrurile din altă perspectivă. Aşa-zisele aselenizări ale omului au început la sfârşitul anilor 1960. Aceea era o perioadă de maximă tensiune între lumea occidentală (condusă de SUA) şi blocul comunist (condus de URSS). Ruşii câştigaseră până atunci “competiţia cosmică”: erau primii care lansaseră primul satelit şi trimiseseră primul om în spaţiu (Gagarin). În plus, aveau şi o tehnologie mai avansată decât cea a americanilor. Atunci, cum de naiba ruşii nu s-au grăbit să trimită ei primul om pe Lună, deşi americanii anunţaseră acest lucru de ani zile? Sovieticii erau atunci nr.1 în domeniul cosmic (aveau tehnologia, aveau resursele)…cum să accepte ei cu asemenea uşurinţă pierderea cursei în ceea ce priveşte trimiterea unui om pe Lună? Nu găsesc niciun răspuns logic la această întrebare decât faptul că ruşii ştiau că omul nu poate ajunge pe Lună, din cauza radiaţiilor mortale din centura van Allen, ce înconjoară Pământul. De ce să-şi dedice ei resursele unui scop care ştiau că e imposibil de obţinut?

Aşa că i-au lăsat pe americani să realizeaze această “misiune imposibilă”. SUA avea o industrie de film extrem de dezvoltată, aşa că ar fi putut falsifica cu uşurinţă toate operaţiunile Apollo de aselenizare cu oameni la bord. Iar SUA avea nevoie de “aselenizarea omului” pentru a demonstra americanilor şi celorlalţi occidentali cât de superioară şi de plină de succes este tehnologia occidentală. Şi asta întrucât lumea occidentală îşi pierduse încrederea în propria putere, din moment ce sovieticii reuşiseră atâtea succese în domeniul spaţial. Deci, americanii nu aveau nimic de demonstrat ruşilor, care ştiau că totul nu va fi decât o mare farsă.

Întrebarea care se pune e următoarea: dacă sovieticii ştiau că americanii vor falsifica întreaga operaţiune Apollo, de ce n-au strigat în gura mare? Răspunsul e simplu: în perioada respectivă, conflictul dintre cele două tabere (occidentali – sovietici) era atât de mare, încât orice ar fi spus o tabără ar fi fost considerat drept minciună ordinară. Cine din lumea occidentală i-ar fi crezut atunci pe ruşi? Toţi ar fi spus că ruşii nu sunt decât geloşi că n-au reuşit să ajungă ei primii pe Lună…  Sovieticii, în schimb, au avut o strategie mult mai bună: timpul. Şi să mă explic: în 1969, URSS credea că regimul comunist va dura pentru totdeauna, şi nu va dispărea, după 20 de ani, în 1989. Aşa că soluţia lor cu privire la falsificarea aselenizărilor de către americani era aceea de a păstra, oficial, tăcerea, cu speranţa ca, într-un viitor apropiat, occidentalii să se deştepte şi să constate că guvernul american i-a minţit. Acest lucru i-ar întoarce pe mulţi americani împotriva propriului guvern, simţându-se înşelaţi şi nemaiavând încredere în autorităţi. Şi atunci când scade încrederea populaţiei în propriul guvern, acea naţiune începe să se ducă de râpă… O strategie inteligentă, dar, din păcate, pentru sovietici, comunismul n-a supravieţuit, pentru ca să se poată savura victoria.