Cu toate că Directoratul organizase o presă oficioasă, atacurile presei neoregaliste aflau o mare audienţă în opinia publică. Un ordin dat în ziua de 18 fructidor, anul V al Revoluţiei (4 septembrie 1797) prevedea arestarea a 31 de editori de la 31 de ziare, socotite ca fiind cele mai periculoase pentru regim. Această lovitură de stat a fost numită „Saint-Barthélemy“. La 17 decembrie 1797, un nou ordin suprimă alte 26 de ziare, iar la 2 septembrie 1799 se ordonă deportarea în Insula Oleron a 37 de redactori-editori. Excesele presei – în special presa iacobină dăduse exemplul abuzului de libertate a scrisului – şi grave consecinţe pe care le provocaseră, creaseră un divorţ moral între gazetari şi publicul cititor.
Regimul de corupţie al Directoratului nu putea fi salvat de victoriile pe care le recolta armata pe toate fronturile, dar mai ales în Italia, unde geniul militar al lui Napoleon revoluţiona principiile tactice şi strategice. Comandantul armatei din Italia – deşi obţinuse comandamentul în locul lui Hoche datorită lui Barras – nu înţelegea să lupte pentru gloria unui regim de a cărui putreziciune era în măsură să-şi dea seama. Napoleon Bonaparte, după primele victorii, şi-a fixat planul de ascensiune politică spre puterea supremă .Temperament autoritar, dispreţuind democraţia, el s-a pregătit pentru momentul în care i se va oferi prilejul de a cezariza evenimentele. Cu spiritul lui de pătrundere, Napoleon a înţeles necesitatea publicităţii personale într-un regim de agitaţie democratică. El şi-a dat seama că în generala prăbuşire de prestigii ce determina dezorientarea opiniei publice, se poate crea un mit care să ralieze mulţimile. Şi-a creat deci un ziar intitulat „Courrier de L’ Armée d’ Italie“, scris sub inspiraţia lui. Era, incontestabil, o inovaţie ca un comandant de armată să-şi aibă ziarul lui. Cu toate victoriile obţinute de la Arcole îşi avea la Paris numeroşi detractori. Condiţiile în care primise comandamentul în Italia, înlăturând pe generalul de mare prestigiu Lazare Hoche, luxul pe care îl etala Josephine, prea cunoscută prin uşurinţa moravurilor ei, invidiile pe care le provocaseră succesele lui fulgerătoare, totul contribuia la crearea unui climat favorabil detractorilor lui Napoleon.
Spre a-şi combate adversarii, Napoleon începe publicarea unui alt ziar, „La France vue de l’Armée d’Italie“. Titlul rezuma poziţia pe care se situa Napoleon: reprezentantul armatei victorioase voia să cenzureze politica Guvernului. În primul număr a precizat rostul noului ziar cu o mare abilitate: „Obiectivul acestuia va fi de a face cunoscut advărul despre ce se petrece în Italia, despre cum e privită aici situaţia Franţei; în sfîrşit, de a apăra libertatea şi pe iubitorii acesteia împotriva adepţilor tiraniei şi terorii“. Aceeaşi utilizare a tiparului o vom găsi şi în Egipt, unde a instalat o tipografie la Cairo. Noul ziar se intitula „Courrier d’ Egypte“. Misiunea acestei publicaţii, care apărea de 7 ori pe lună, era să dea o versiune oficială a evenimentelor care se succedau pe malurile Nilului. Alături de această publicaţie de pură informaţie, Napoleon a făcut să apară „La Décade égyptienne, journal littéraire et d’economie politique“. Publicaţia apărea o dată la 10 zile şi prospectul „Decadelor egiptene” a fost semnat de Tallien, autorul loviturii de stat din Termidor, care a trimis la eşafod pe Robespierre şi pe Saint Just.
Concepţia lui Napoleon apare după lovitura de stat de la 18 Brumar, prin care se stabileşte Consulatul. Noua Constituţie (12 decembrie 1799) păstrează cea mai completă tăcere în ceea ce priveşte presa. Autorul Constituţiei prin care se stabilea poziţia Consulatului la Sieyés, ale cărui sentimente faţă de presă şi gazetari se manifestaseră sub Directorat, când, la sugestia lui, „La Haute Assemblée“, a luat decizia de a-i considera pe gazetari ca autori şi complici ai unei conspiraţii contra siguranţei statului. După lovitura de stat de la 18 Brumar (9 Noiembrie 1799), presa şi-a exercitat dreptul de control şi de critică, atitudine menită să-l irite pe Bonaparte. Sub presiunea lui, consulii au dat o decizie prin care se suprimau aproape toate ziarele. Se permitea apariţia a numai 13 ziare. Bineînţeles că cele 13 ziare tolerate, socotite mai docile, nu se bucurau de nicio libertate. Regimul la care au fost supuse preved ea cenzura şi, ca un supliment de siguranţă, erau victimele unei severe supravegheri din partea Poliţiei.
Decretul din 16 ianuarie 1800 este astfel motivat:
„Condiderând că o parte dintre ziarele tipărite în departamentul Sena sunt instrumente în mâinile duşmanilor Republicii, că Guvernul este însărcinat de poporul francez să vegheze la siguranţa lui, consulii Republicii hotărăsc cele ce urmează:
Art 1: Pe întreaga perioadă a războiului, Ministrul Poliţiei Generale nu va permite tipărirea, publicarea şi distribuirea decât a următoarelor ziare: „Le Moniteur Universel“; „Les Journal des Débats et des Décrets”; „Le Journal de Paris”; „Le Bien informé”; „Le Publiciste”; „L’Ami des Lois”; „Le chef du Cabinet”; „Le Citoyen français”; „La Gazette de Frances”; „Le journal des Hommes Libres”; „Le journal des Défenseurs de la Patrie“; „La Décade philosophique“ şi ziarele care se ocupă exclusiv de ştiinţe, arte, literatură, comerţ şi anunţuri.
Art. 2: Ministrul Poliţiei Generale va face regulat un raport despre toate ziarele care se tipăresc în celelalte departamente.
Art.3: Ministrul Poliţiei Generale va avea grijă să nu fie tipărit niciun ziar nou nici în departamentul Sena şi nici în celelalte departamente ale Republicii.
Art. 4: Proprietarii şi redactorii de ziare menţionate de prezentul decret se vor prezenta la Ministrul Poliţiei Generale pentru a-şi dovedi calitatea de cetăţean francez, domiciliul şi semnătura şi vor jura credinţă Constituţiei.
Art. 5: Vor fi suprimate pe loc toate ziarele ce vor conţine articole potrivnice respectului datorat pactului social, suveranităţii poporului, gloriei armatei, sau care vor publica insulte contra Guvernului şi naţiunilor prietene sau aliate Republicii, chiar dacă articolele respective ar fi extrase din publicaţii străine.
Art. 6: Ministrul Poliţiei Generale este însărcinat cu executarea prezentului decret, care va fi tipărit în „Buletinul Legilor“.
Decretul este semnat de primul-consul, Bonaparte, şi de Ministrul Poliţei Generale, care nu era altul decât faimosul Fouché. Cu foarte mici variaţii, acesta a fost regimul impus presei din ianuarie 1800 şi până la căderea lui Napoleon. Napoleon era conştient de forţa presei şi i-a acordat o permanentă atenţie. Ca toţi dictatorii, nu prea tolera o presă de opoziţie, ci numai una oficială sau oficioasă, pe care o dirija el. Încă din timpul campaniei din Italia, Napoleon şi-a manisfestat ostilitatea faţă de presa liberă; generalul Bonaparte făcea reproşuri Directoratului că se arăta aşa de slab faţă de presă, căreia îi lăsa o aşa de mare libertate. Într-o scrisoare, recomanda măsuri energice: „Sfărâmaţi presele ziarelor vândute în Anglia, mai feroce decât însuşi Marat“. Această pornire contra ziarelor libere nu excludea o largă utilizare a presei ca mijloc de a conduce opinia publică.
ATENTIE! Intrucat nu toate sursele sunt de incredere si, uneori, este foarte greu pentru a fi verificate, unele articole de pe site-ul lovendal.ro trebuie sa fie luate cu precautie. Site-ul acesta nu pretinde ca toate articolele sunt 100% reale, scopul fiind acela de a prezenta mai multe puncte de vedere si opinii asupra unui anumit subiect (chiar daca acestea par a fi contradictorii). Asadar, erorile si ambiguitatile nu pot fi excluse complet. Prin urmare, nu ne asumam nicio responsabilitate pentru actualitatea, acuratetea, caracterul complet sau calitatea informatiilor furnizate. Utilizatorii folosesc continutul acestui site pe propriul risc.
Cu toate că Directoratul organizase o presă oficioasă, atacurile presei neoregaliste aflau o mare audienţă în opinia publică. Un ordin dat în ziua de 18 fructidor, anul V al Revoluţiei (4 septembrie 1797) prevedea arestarea a 31 de editori de la 31 de ziare, socotite ca fiind cele mai periculoase pentru regim. Această lovitură de stat a fost numită „Saint-Barthélemy“. La 17 decembrie 1797, un nou ordin suprimă alte 26 de ziare, iar la 2 septembrie 1799 se ordonă deportarea în Insula Oleron a 37 de redactori-editori. Excesele presei – în special presa iacobină dăduse exemplul abuzului de libertate a scrisului – şi grave consecinţe pe care le provocaseră, creaseră un divorţ moral între gazetari şi publicul cititor.
