‘4 martie 1953… În sfârşit. Vestea pe care o aştepta omenirea de ani de zile, vestea pe care poporul nostru – împreună cu alte popoare condamnate la aceeaşi suferinţă – o imploră cerul şi ziua şi noaptea, cu deznădejde, cu lacrimi de sânge – a sosit. Stalin a fost lovit de aripa morţii. N-a murit încă, dar poate fi socotit că şi mort. (…) Seara la ora 8, toată lumea ştia: <<comunicatul asupra bolii grave a tovarăşului Stalin>> a fost transmis la radio. Bucurie generală, jubilari, chiote în familii.”
Citatul acesta provine din jurnalul scriitorului Pericle Martinescu, intelectual din generaţia lui Mircea Eliade. Poate singurul jurnal intim care a înregistrat detaliat reacţiile romanilor la aflarea veştilor agoniei şi morţii lui Stalin. Un atare jurnal constituia un mare risc pentru autorul său.. Închisorile şi lagărele epocii erau pline cu deţinuţi politici. În 1953 se putea ajunge în puşcărie pentru o anecdotă „duşmănoasă” sau pentru ascultarea posturilor de radio Europa Liberă, Vocea Americii ori BBC…
Vineri 6 martie 1953, numărul 2600 al ziarului „Scânteia”, organul Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Roman, apărea în chenar de doliu şi titra pe prima pagină cu verzale: „Tovarăşul Iosif Vissarionovici Stalin a încetat din viaţa”. Dedesubtul acestui anunţ era publicat comunicatul Moscovei. În jumătatea din dreapta a paginii, sub fotografia lui Stalin, un text scurt, nesemnat, cu aldine, susţinea că: „Pentru poporul român, I.V. Stalin este prietenul scump, eliberatorul ocrotitorul, acela care i-a deschis larg calea spre fericire, ajutându-l cu grijă părintească să-şi făurească o viaţă nouă, socialistă.”
Un alt paragraf din jurnalul lui Pericle Martinescu reda concludent, şi totodată simbolic atitudinea oamenilor obişnuiţi după difuzarea ştirii morţii lui Stalin, transmisă la radio în aceeaşi zi de 6 martie 1953, la orele 8 dimineaţa: „La Bucureşti, fireşte, e jale oficială. Dar bucureştenii se bucură. Cu toate că a fost sistată vânzarea băuturilor alcoolice – ca să nu se îmbete lumea de bucurie – am văzut în tramvai un cetăţean beat care abia se mai ţinea pe picioare. Duhnea a vin de la o poştă. La o staţie a coborât. <<A murit părintele nostru>>, a apucat el să spună şi buf! a căzut de pe scara vagonului. Dar s-a ridicat repede şi în timp ce tramvaiul se pregătea să pornească, cetăţeanul salută din mijlocul străzii vehiculul şi mulţimea din el cu un <<Ura!>> prelung şi semnificativ. Nimeni n-a zis nimic dar toată lumea l-a aprobat.”
Ziua de 6 martie, în care s-a anunţat moartea lui Stalin, survenită în seara precedentă la orele 21.50, era totodată şi zi de sărbătoare naţională. Pe 6 martie 1945, Vasimschi îi impusese Regelui Mihai Guvernul Dr. Petru Groza. Era o dată oficială a începutului comunizării şi sovietizării României. Ocârmuirea nu ştia ce să facă: să pavoazeze ca de sărbătoare sau să coboare drapelele în bernă!?…
Încă şi mai încurcată era Patriarhia. Preoţilor nu le venea să creadă că trebuie să tragă clopotele la dispariţia fostului seminarist care omorâse mii de clerici, demolase bisericile sau le transformase în silozuri, săli de gimnastică sau de dans. Protopopii raioanelor (foste sectoare) bucureştene sunau întruna la Arhiepiscopie întrebând cum trebuie să procedeze, iar Episcopul Vicar Patriarhal Antim Nica le răspundea sec: „După tipic; după tipic!”.
Întocmai ca „Scânteia” şi „România liberă”, cele 3-4 cotidiane care mai apăreau în Bucureşti, cernite şi ele, anunţau doliu naţional pentru zilele de 6,7 şi 9 martie 1953. Pe durata respectivă, posturile de radio din URSS şi din ţările sovietizate nu aveau să transmită decât muzică funebră. Din 7 până pe 13 martie, ziarele şi săptămânalele româneşti tipăresc articole despre Stalin. Nu puţine sunt iscălite de aceiaşi oameni care îl elogiasera pe Carol al II-lea în celebrul număr din iunie 1940 închinat Restauraţiei de „Revista Fundaţiilor Regale”, respectiv în cel consacrat un an mai târziu eliberării Basarabiei şi Bucovinei din robia hoardelor bolşevice şi a lui Ion Antonescu. Sadoveanu îşi intitulează articolul despre Stalin – „Marele geniu al omenirii progresiste”; G. Călinescu – „O figură gigantică a istoriei”. Nu lipsesc de la apel Camil Petrescu şi Cezar Petrescu, iar Geo Bogza începe solemn şi patetic: „Inima popoarelor sovietice şi a întregii omeniri muncitoare e un singur şi adânc ocean de durere.” Oamenii de ştiinţă sunt prezenţi în corpore, în frunte cu C.I. Parhon şi Traian Savulescu, însă cei mai numeroşi şi vibranţi se arată, ca întotdeauna, poeţii. În „Contemporanul”, Eugen Jebeleanu îi dedica nu mai puţin de trei poeme lui Stalin.
ATENTIE! Intrucat nu toate sursele sunt de incredere si, uneori, este foarte greu pentru a fi verificate, unele articole de pe site-ul lovendal.ro trebuie sa fie luate cu precautie. Site-ul acesta nu pretinde ca toate articolele sunt 100% reale, scopul fiind acela de a prezenta mai multe puncte de vedere si opinii asupra unui anumit subiect (chiar daca acestea par a fi contradictorii). Asadar, erorile si ambiguitatile nu pot fi excluse complet. Prin urmare, nu ne asumam nicio responsabilitate pentru actualitatea, acuratetea, caracterul complet sau calitatea informatiilor furnizate. Utilizatorii folosesc continutul acestui site pe propriul risc.
‘4 martie 1953… În sfârşit. Vestea pe care o aştepta omenirea de ani de zile, vestea pe care poporul nostru – împreună cu alte popoare condamnate la aceeaşi suferinţă – o imploră cerul şi ziua şi noaptea, cu deznădejde, cu lacrimi de sânge – a sosit. Stalin a fost lovit de aripa morţii. N-a murit încă, dar poate fi socotit că şi mort. (…) Seara la ora 8, toată lumea ştia: <<comunicatul asupra bolii grave a tovarăşului Stalin>> a fost transmis la radio. Bucurie generală, jubilari, chiote în familii.”
