În urmă cu 12.000-13.000 de ani în urmă, pe câmpiile din nordul Siberiei trăia un mare număr de rinoceri, antilope, cai, bizoni şi alte vieţuitoare omni-carnivore, în vreme ce o mare varietate de carnivore, printre care tigrul cu dinţi de sabie, se hrăneau pe seama lor… Ca şi mamuţii, aceste animale s-au îndreptat spre extremul nord al Siberiei, către malurile Oceanului Arctic şi încă şi mai departe spre nord, până la Lyakhov şi insulele Noua Siberie, la foarte mică distanţă de Polul Nord.
Unii cercetători au confirmat că din cele treizeci şi patru de specii de animale ce trăiau în Siberia înainte de catastrofele din al 11-lea mileniu î.Hr. – printre care mamutul lui Ossip, cerbul uriaş, hiena de peşteră şi leii de peşteră – nu mai puţin de douăzeci şi opt erau adaptate numai la condiţii climatice temperate. După cum s-a exprimat zoologul francez Georges Cuvier, singura concluzie logică este că „acest îngheţ veşnic nu a existat mai înainte în acele zone în care au fost congelate animale, deoarece la o asemenea temperatură n-ar fi putut supravieţui. În aceeaşi clipă în care aceste făpturi au rămas fără viaţă, regiunea în care locuiau a fost cuprinsă de îngheţ.”
Nu există foarte multe dovezi care sugerează că un îngheţ brusc a survenit în Siberia în timpul celui de-al 11-lea mileniu î.Hr. În cadrul studiului său asupra insulelor Noua Siberie, un explorator arctic, baronul Eduard von Toll, a găsit rămăşiţele „unui tigru cu dinţi de sabie, şi un copac fructifer care, când stătuse în picioare, avusese o înălţime de 99 de picioare. Arborele era conservat bine în permafrost, cu rădăcini şi seminţe cu tot. Frunze verzi şi fructe coapte încă îi mai erau prinse de ramuri. Actualmente, singurul reprezentant pe insulă al vegetaţiei de tip arbore este o salcie, care creşte până la o înălţime de un inchi.”
Despre schimbările dezastruoase care au avut loc la vremea instalării marelui frig în Siberia, vorbeşte la fel de mult şi hrana pe care o mâncau animalele dispărute atunci când au pierit: Mamuţii au murit subit şi în mare număr, ca urmare a unui frig intens. Moartea a survenit atât de rapid încât vegetalele înghiţite sunt încă nedigerate… În gurile şi în stomacurile lor s-au găsit, încă identificabile şi nedeteriorate, clopoţei, piciorul cocoşului, rogoz fraged şi fasole sălbatică”.
Nu mai e nevoie să spunem că o astfel de floră nu creşte astăzi nicăieri în Siberia. Prezenţa ei acolo în cel de-al 11-lea mileniu î.Hr., ne obligă să admitem că regiunea avea un climat plăcut şi roditor – unul temperat sau chiar cald. Pentru ce trebuise ca sfârşitul ultimei ere glaciare în alte părţi ale lumii să fíe începutul unei ierni fatale în această zonă care anterior fusese un paradis, este o problemă pe care o vom amâna până în Partea a VIII-a. Cu toate acestea, cert este că la un moment dat, în cursul perioadei situate cu 12.000-13.000 de ani în urmă, peste Siberia s-a abătut cu viteză înspăimântătoare un ger distrugător, care niciodată de atunci nu s-a mai îmblânzit. Ca printr-un straniu ecou al tradiţiilor avestice, o regiune care anterior se bucurase de şapte luni de vară s-a transformat aproape peste noapte într-un tărâm de gheaţă şi zăpadă şi zece luni de iarnă aspră şi geroasă.
