Misterul oraşelor Jericho şi Çatalhöyük, cele mai vechi citadele din lume

8
4.677 vizualizari

Jericho, oraş din Iordania, atestat prin datările cu C-14 la circa 7.800 î.Hr., este considerat a fi cel mai vechi oraş din lume. Construcţiile sunt, din punct de vedere al materialelor folosite cât şi al concepţiei, de o simplitate evidentă. Primele adăposturi sunt construite din argilă, piei şi lemn neprelucrat.

Nu mult mai târziu însă, vom constata cu surprindere că aceste locuinţe primitive vor fi înlocuite pe cursul inferior al Iordanului cu construcţii din piatră de tip Iglu, construcţii care se remarcă printr-o deosebită acurateţe a execuţiei, prin planuri diferite de îmbinare a pietrelor, prin multă iscusinţă şi fantezie. Într-un timp relativ scurt, se produce o adevărată revoluţie în construcţia caselor, atât stilul primitiv cât şi materialele de construcţie nespecifice fiind înlocuite cu altele noi. Compartimentarea interioară a acestor complexe de locuit, cât şi trăinicia construcţiei vorbesc deja despre existenţa unor cunoştinţe avansate de arhitectură şi despre un oarecare grad de civilizaţie şi nu despre nişte …„sălbatici”.

Istoricul Charles Berlitz, precum şi alţi cercetători, apreciază că construcţiile din piatră ale aşezărilor timpurii aparţinând populaţiei guanche din insulele Canare sunt, din punct de vedere al dimensiunilor, formei, rezolvărilor arhitectonice şi al stilului constructiv, foarte apropiate de cele din Jericho.

Construcţiile „revoluţionare” nu se opresc însă la cele de mai sus. Începând cu anul 7.000 î.Hr. Jericho se va dezvolta de aşa natura încât el va deveni un adevărat oraş-cetate. Se construieşte zidul înalt de 5 metri care înconjoară oraşul, ferindu-l de atacurile prin surprindere, apare un turn de piatră cu un diametru de 9 m prevăzut cu trepte care urcau până la o platformă superioară, acestuia adaugându-i-se curând un acces din dale care constituia un gang de siguranţă. În funcţie de cele de mai sus se poate, deci, conchide că viaţa cetăţii se desfăşoară acum după un cu totul alt ritual decât cel al începuturilor, evoluţia socială înregistrând modificări notabile într-un timp relativ scurt.

Dacă vom mai adaugă la cele de mai sus şi alte realizări din domeniul creşterii animalelor, atunci vom avea poate un tablou ceva mai complet al acestei societăţi umane. La Zawi Chemi, la est de Jericho, încă de pe la 8.500 î.e.n. se practicau deja unele metode economice de creştere în captivitate a animalelor, constând din separarea de turmă a excesului de exemplare masculine şi folosirea acestora pentru sacrificare. În mod paradoxal, însă, la scurt timp după această atestare sunt menţionate deja animalele domestice într-un sortiment destul de bogat, începând cu capre, porci şi terminând cu vite mari de muncă, câini şi cai.

Simultan cu cele de mai sus, mai „coboară din munţi” încă un contingent de câteva sute de oameni care construiesc la Çatalhöyük un oraş compus din locuinţe rectangulare, construcţii care amintesc atât de bine de oraşele indienilor în stil „pueblo” din Anzii Cordilieri. Intrarea în aceste case care erau aşezate în terase se făcea prin tavan, fiecare şir de case constituind terasa şi locul de adunare al membrilor familiei casei de la nivelul superior al acesteia. Accesul la locuinţele de la parter era asigurat printr-o deschizătura în tavan. Ingenioasa deschizătură din tavan avea rolul de a proteja locuitorii împotriva atacului animalelor sălbatice sau a unor eventuali vizitatori nepoftiţi.

Totul este construit numai din lut şi lemn, piatra ca material de construcţie fiind aici ignorată. Nicio asemănare cu Jericho. Si aceşti oameni, pe care noi îi numim primitivi, construiesc de ja bun’ început, fără experimente şi fără eşecuri, case din cărămizi uscate. Lutul este amestecat cu paie, este pus în forme şi uscat la soare. Dimensiunile cărămizilor, standard: 8 x 16 x 32 cm. Primitiv?
Primitivism poate fi calificat, oare, faptul că aici a fost descoperită o oglindă din obsidian prelucrată cu o perfecţiune pe care numai tehnica modernă a zilelor noastre ar putea-o permite?

Tot primitivă poate fi catalogată şi existenţa perlelor din obsidian, rocă de o mare duritate, în care s-au practicat găuri de o fineţe despre care autorul Burney spune: „Găurile din perlele de obsidian şi de piatră sunt adesea atât de fine, încât prin ele nu poate trece nici cel mai subţire burghiu de oţel”. Şi mai departe, referindu-se la eventualitatea folosirii uneltelor de aramă ale timpului: „Burghiuri de aramă de o asemenea fineţe nu intră în niciun caz în discuţie”.