Muntele Brun (2600 de picioare înălţime), care face parte din lanţul Munţilor Albaştri din Carolina de nord, lângă Morganton, este subiect de poveşti şi cântece („Luminile de la Muntele Brun”, melodie tipică statului Kentucky de Scotty Wiseman), deoarece pe el au fost semnalate fenomene luminoase care i-au nedumerit pe aceia care le observaseră.
În 1925, Robert Sparks Walker spunea următoarele, în legătură cu misterul Munţilor Bruni:
,,Descrierea făcută ciudatelor lumini observate de diferiţi martori oculari nu concordă. O persoană zicea că lumina e alb-gălbuie şi e înconjurată de un halou slab şi neregulat, văzul parcă printr-un glob de sticlă. Aceasta spunea că lumina se aprinde conform unui ciclu precis, sclipind de patru-cinci ori în succesiune rapidă, apoi rămâne stinsă timp de 20 de minute, după care reapare şi urmează acelaşi ciclu. Un alt martor ocular, care locuieşte la opt mile de Muntele Brun, afirma că imediat după asfinţitul soarelui apărea pe cer, deasupra muntelui, o sferă de lumină care strălucea cu putere. Acestuia i s-a părut că lumina dura cam o jumătate de minut, după care dispărea brusc. De asemenea, el asemuia lumina cu jetul unei rachete lansate în atmosferă, dar mult mai strălucitor.
Unora lumina li s-a părut staţionară, altora că evolua când în sus, când în jos, când pe orizontală. Un prelat a spus că ea apărea ca o sferă de lumină incandescentă în care i se părea că distinge o mişcare de fierbere.”
Din câte se cunoaşte, prima referire scrisă despre aceste lumini a apărut în cotidianul Charlotte Daily Observer din 13 septembrie, 1918. Referindu-se la mărturiile unor pescari ziarul a relatat că „misterioasa lumină este zărită chiar la orizont, aproape în fiecare seară… Cu regularitate precisă ea se înalţă în direcţia sud-est, chiar deasupra pantei inferioare a Muntelui Brun… Ea seamănă mult cu un balon-jucărie de foc, o sferă distinctă, fără atmosferă în jurul ei… şi foarte roşie”.
Nu mult după aceea D. B. Sterrett, de la U. S. Geological Survey, a cercetat cazul şi a tras concluzia că farurile locomotivelor erau cauza fenomenului. Însă participanţii la expediţia din 1916 au jurat că văzuseră luminile chiar sub creastă şi, ceea ce era deosebit, ele pluteau către sud-est, pe o linie orizontală, spre interiorul şi afara prăpăstiilor.
Apariţiile neîntrerupte şi dezbaterile care au continuat pe seama lor au atras un alt om de ştiinţă de la Geological Survey, George Rogers Mansfield, care, în martie şi aprilie 1922, a întreprins cercetări la faţa locului. Timp de şapte nopţi el a urmărit personal fenomenul, suplinindu-şi observaţiile cu o anchetă în munţi şi convorbiri cu localnicii. El a atribuit fenomenul: 44 la sută farurilor automobilelor, 33 la sută trenurilor, 10 la sută surselor staţionare de lumină şi 10 la sută incendierii tufişurilor. Mansfield a lăsat 3 la sută neacoperite, fapt ce înseamnă că implicit el recunoştea ceea ce era evident: nu există o explicaţie absolută pentru acest fenomen. El a presupus că martorul ocular din 1916 nu văzuse nimic altceva decât nişte licurici, deşi a recunoscut că un entomolog guvernamental considera ipoteza improbabilă, din diferite motive.
În anii care au trecut de atunci martorii oculari au semnalat fenomenele, asemuindu-le cu „baloane-jucării”, „sfere ceţoase” şi „rachete-artificii”. În câteva ocazii, când martorii s-au aflat mai aproape de sursa fenomenelor, aceştia au afirmat că au auzit un soi de bâzâit. În 1977 a fost organizat un experiment. Un arc cu o putere de 500.000 de lumânări a fost instalat într-un oraş situat la 22 de mile şi a lansat o rază către un punct aflat la vest de munţi, acolo unde se găseau observatorii în aşteptare. Raza albastră-albă a fost percepută ca „un glob portocaliu-roşu, care părea că pluteşte la câteva grade deasupra vârfului Muntelui Brun”. Cercetătorii au tras concluzia că refracţia luminii de la mare distanţă era cauza principală a fenomenului.
Alţii teoreticieni, printre care se numără englezul Paul Devereux, susţin că luminile sunt fenomene geografice nelămurite şi neclasificate până în prezent, pe care el le numea „luminile pământului”, dar această explicaţie părea cam trasă de păr. Folclorul local susţine că luminile respective au fost observate de localnici cu mult înainte de apariţia trenului şi automobilului; însă dovezile în sprijinul acestei afirmaţii sunt foarte fluide. Dacă, totuşi, afirmaţia se va dovedi a fi adevărată, aceasta va demonstra că Muntele Brun nu şi-a dezvăluit încă taina.
ATENTIE! Intrucat nu toate sursele sunt de incredere si, uneori, este foarte greu pentru a fi verificate, unele articole de pe site-ul lovendal.ro trebuie sa fie luate cu precautie. Site-ul acesta nu pretinde ca toate articolele sunt 100% reale, scopul fiind acela de a prezenta mai multe puncte de vedere si opinii asupra unui anumit subiect (chiar daca acestea par a fi contradictorii). Asadar, erorile si ambiguitatile nu pot fi excluse complet. Prin urmare, nu ne asumam nicio responsabilitate pentru actualitatea, acuratetea, caracterul complet sau calitatea informatiilor furnizate. Utilizatorii folosesc continutul acestui site pe propriul risc.
Muntele Brun (2600 de picioare înălţime), care face parte din lanţul Munţilor Albaştri din Carolina de nord, lângă Morganton, este subiect de poveşti şi cântece („Luminile de la Muntele Brun”, melodie tipică statului Kentucky de Scotty Wiseman), deoarece pe el au fost semnalate fenomene luminoase care i-au nedumerit pe aceia care le observaseră.
