Înainte de „Dracula” (1897) a fost „Carmilla” (1872)… De ce nu a devenit vampiriţa Carmilla tot atât de celebră ca vampirul Dracula?


Publicat pentru prima oară în 1897, romanul „Dracula” al lui Bram Stoker a fost destinat să devină cea mai recunoscută capodoperă universală cu privire la vampiri, dar, în mod categoric, nu a fost prima de acest gen. Geniul lui Stoker nu a constat în inventarea vampirului modern, ci în felul imaginativ în care el a sintetizat ideile pe care autorii anteriori le-au explorat deja.

Unul din aceste romane a fost „Carmilla” (1872) a lui J. Sheridan Le Fanu, acesta constituind un model pentru multe personaje şi motive pentru „Dracula”, ca de exemplul doctorul ocult, Dr. Hesselius, sau castelul singuratic gotic situat într-o regiune barbară a Europei. Multe din numele proprii din „Dracula”, sunt, de fapt, aluzii directe la personaje din „Carmilla”: „Karnstein” a devenit „Carfax,” „Reinfeldt” a devenit „Renfield,” etc. Laura lui Le Fanu corespunde, în mare, cu Mina lui Stoker; ambele sunt tinere femei ale căror suflete merg pe urmele familiilor lor pentru a dezlega misterul vampirilor.

„Carmilla” este un roman scris la persoana I singular, din punctul de vedere al Laurei. Aceasta este o englezoaică singuratică, care locuieşte cu tatăl ei într-un vechi palat din Styria (sud-estul Austriei). Laura se afla pe podul castelului pentru a admira o noapte calmă cu lună plină…în momentul în care asistă la un accident violent de trăsură. Din trăsură este aruncată o femeie pe nume Carmilla, aflată în stare de inconştienţă. „Mama” ei, o nobilă misterioasă, mărturiseşte că se află într-o misiune urgentă şi secretă, şi o lasă pe Carmilla, fără tragere de inimă, în grija familiei Laurei pentru a se recupera.

Laura o recunoaşte rapid pe Carmilla dintr-un vis pe care ea l-a avut când era copil; un vis în care ea fusese vizitată noaptea şi muşcată de umăr. Carmilla îi mărturiseşte Laurei că a avut şi ea un vis asemănător, în care s-a trezit într-o cameră necunoscută, având-o pe Laura lângă ea. Între cele două femei se dezvoltă repede o prietenie misterioasă şi prea intimă, caracterizată prin ţineri de mâini, săruturi pe obraji şi o mulţime de emoţii.

Carmilla este slabă şi apatică, dar degajând o linişte îmbătătoare, o vrajă hipnotică, asemenea unui păianjen frumos care îşi amorţeşte şi imobilizează prada. „Cuvintele ei dulci”, spune Laura, „îmi sună în urechea mea ca un cântec de leagăn şi parcă rezistenţa mea intră într-un fel de transă.” Aceste cuvinte dulci includeau declaraţii ca: „Tu eşti a mea, vei fi a mea, tu şi cu mine suntem o singură fiinţă pentru totdeauna” şi „Eu trăiesc în tine, şi tu ai muri pentru mine, atât de mult te iubesc”.

Deşi Laura se simte inconfortabil la început, până la urmă ea cade sub influenţa vrăjii lui Carmilla. Laura nu ştie că, de fapt, în Carmilla se ascunde un vampir. Le Fanu portretizează acest vampir nu ca pe o forţă malefică supranaturală, ci pe un produs al naturii puţin înţeles, ca pe un locuitor din regiunile necunoscute, ce se află între viaţă şi moarte. Carmilla nu este nici bună şi nici rea; ea este o creatură care se comportă conform instinctului său prădător, iar Laura nu este altceva decât prada sa.

Vampirii literari ai secolului 19 au fost produsul unei culturi cu moravuri stricte şi frică religioasă. „Carmilla” funcţionează ca o poveste de groază pentru că Laura este portretizată ca cedând unei ispite perverse şi malefice, având consecinţe grave metafizice. „Dracula”, de asemenea, creează tensiune pentru că plasează sufletul Minei într-o balanţă – în ciuda pocăinţei sale, mântuirea ei depinzând numai pe eforturile lui Van Helsing şi compania, pentru a-l ucide pe contele Dracula.


Lasă un comentariu