În ultimii ani ai celui de-al doilea război mondial, pe fondul lipsei de informaţii veridice în tabăra coaliţiei anti-hitleriste, şi-a făcut loc teama că savanţii lui Adolf Hitler ar fi fost aproape de realizarea unei arme teribile – bomba atomică. Adevărul este că Germania celui de-al treilea Reich dispunea de potenţialul de inventivitate şi de suportul tehnico-industrial pentru a realiză acest lucru. Germania dispunea de un progam avansat de cercetări nucleare în scopuri de război. Adolf Hitler, care ameninţa lumea cu arme apocaliptice, era la curent cu posibilitatea construirii în Germania a unei bombe cu o putere extraordinară, dar desfăşurarea tot mai dezastruoasă a războiului pe frontul sovieto-german l-a determinat pe „Fuhrer” să pună pe primul plan construirea de tancuri şi avioane, amânând realizarea programului nuclear până după „câştigarea războiului”. Acest lucru s-a făcut datorită costurilor exorbitante pe care le presupunea realizarea bombei atomice şi ambiţiei draconice a lui Hitler de a cuceri Rusia până la Urali.
Acest curs al istoriei nu a fost o fatalitate. Existau şi alte variante. Dacă Hitler, după ce a cucerit Europa Occidentală, în loc să atace Rusia Sovietică, şi-ar fi concentrat toată puterea pe programul nuclear, în paralel cu construcţia de rachete, în care germanii deţineau monopolul, întreaga lume ar fi ajuns la picioarele Germaniei. De altfel, germanii zilelor noastre îi reproşează lui Hitler doar două erori: atacarea U.R.S.S. şi exterminarea în masă a evreilor.
Armatele aliate, mai ales cele americano-britanice, au înaintat pe teritoriul Germaniei sub spectrul groazei că în orice moment ar putea fi lovite cu „bomba atomică” germană. După capitularea Germaniei s-a constatat că programul nuclear german era cu mult în urma celui americano-britanic. Totuşi, laboratoarele nucleare germane au fost duse în S.U.A.