Enigma mormântului Sf. Petru: se află el la Vatican?

Până în secolul al X-lea, când biserica a interzis comercializarea relicvelor, acestea constituiau obiectul unui comerţ intens, al cărui centru se afla la Constantinopol. Clienţii erau de regulă pelerinii, ce veneau în număr mare la locurile sfinte. Cumpărătorii erau interesaţi mai ales de moaştele Sfântului Petru.

Mănăstirea din Roda păstrează moştele Sf. Petru

Într-un manuscris din secolul al XVI-lea – conform celor scrise de Jean-Frangois Baque, într-un număr din 1991 al revistei Historama – se afirmă că moaştele Sfântului Petru, părintele Bisericii creştine, au fost scoase dintr-o criptă de la Vatican, pe la începutul secolului al VII-lea, şi duse la mănăstirea Sfântului Petru din Roda, aflată într-o regiune situată în nord-estul Spaniei, în extremitatea orientală a Munţilor Pirinei. Până în prezent, nu există nicio mărturie care să ateste că acestea ar mai fi fost vreodată readuse la Roma. De-a lungul timpului, relicvele Sfântului Petru au fost împrăştiate în nenumărate locuri. Astfel, cheile, lanţurile, veşmintele, acoperământul altarului său au fost răspândite prin diferite aşezăminte religioase sau mănăstiri din toată lumea creştină. Cea mai mare parte a lor însă se pare că se află la mănăstirea benedictină Sfântul Petru din Roda (sau Petro de Roda).

Mănăstirea se înalţă majestos în mijlocul unui peisaj dezolant care-i sporeşte măreţia, peisaj învăluit şi astăzi în mister, acoperit de gariga şi presărat de măslini piperniciţi care străjuiesc golful Leansa şi Puerto de la Sierra, la aproximativ 30 de km de graniţa franco-spaniolă. Mănăstirea tronează plină de graţie pe coama Sierra Verdera, ultima înălţime a Pirineilor Orientali, care apoi par să se prăvale vertiginos în apele albastre ale Mediteranei, între coasta Vermeiuil şi Costa Brava. Ruinele aceste mănăstiri, cândva falnică şi scânteietoare, ascund misterul peste care s-au scurs secole, privind locul unde se află îngropate moaştele Sfântului Petru, pe numele lui adevărat, de ucenic al lui Hristos, Simon.

Istoria Sf. Petru

Petru a fost crucificat cu capul în jos pe colina Vaticanului din Roma, în anul 64, în timpul domniei lui Nero. A fost îngropat în apropiere. Rămăşiţele trupului său, ca şi cele ale discipolului său, Sfântul Petru Exorcistul, precum şi a altor martiri au fost scoase pe la începutul secolului al VII-lea, transportate şi îngropate într-o grotă din vecinătatea mănăstirii Sfântul Petru din Roda.

Papa de la Roma consideră însă că moaştele Sf. Petru se află la Roma…

Dar documentele prezentate de istorici par să fie contrazise de cele ale autorităţilor ecleziastice de la Roma. Astfel, pe 28 iunie 1978, în audienţa acordată de fostul Papă Paul al VI-lea, se menţiona: „Primul lucru de la care nu se poate sustrage niciun vizitator al Vaticanului este mărturia celor mai scrupuloase studii recente şi a concluziilor examinării săpăturilor arheologice relativ la mormântul Sfântului Petru. […] Petru se află aici, la Vatican, după cum reiese din analizarea documentelor, a indicilor şi a logicii”.

Periplul mutării moaştelor

Cu toate aceasta, locul unde se păstrează moaştele Sfântului Petru constituie o enigmă a istoriei, încă nerezolvată.
Istoricul francez Jerâme Carcopino, într-una din lucrările sale, ne oferă informaţia că moaştele Sfântului Părinte al Bisericii au fost transferate în anul 258 undeva în catacombele din San Sebastian, de teama de a nu fi profanate de cei ce se împotriveau creştinismului. Ele au fost readuse la Roma în anul 336 şi depuse în biserica Sfântul Petru, prin grija împăratului Constantin cel Mare, ca urmare a cererii Papei Silvestru I (mort în anul 335). Dar calvarul peregrinării Sfintelor moaşte nu a luat sfârşit.

Păgânii persani ameninţau Roma…aşa că se decide mutarea moaştelor Sf. Petru

La începutul secolului al VII-lea, ele sunt scoase de la Vatican pentru a fi transportate într-un loc mai sigur, care sa le ferească de profanarea păgânilor. O serie de istorici care au cunoscut îndeaproape evenimentele, cum ar fi Boronio, Sahelico, Sacchi, Platina, Illescas, Mejia şi alţii, menţionaţi pe larg de Jeronimo Pujades (1568-1635) în lucrarea sa Cronica universal del principado de Cataluna, ne oferă o serie de amănunte extrem de interesante, referitor la această problemă. Pujades afirmă că, în vreme ce vizita în 1606 mănăstirea San Pedro de Roda, aflată în nord-estul Spaniei, în apropierea Munţilor Pirinei, a descoperit în biblioteca Sfântului lăcaş un manuscris ce purta numărul 223 şi menţiona următoarele: „În timp ce Focas domnea în Orient şi scaunul apostolic de la Roma era ocupat de Papa Bonifaciu al IV-lea, amiralul Babilonului, în fruntea unei puternice armate persane, ameninţa Roma, venind pe mare”.

Reconstituind evenimentele, este mai mult ca probabil ca cele întâmplate să se fi produs în 608 sau 609. Ameninţarea iminentă a armatei persane de a supune şi devasta Roma şi a profana resturile pământeşti ale apostolilor Petru şi Pavel, ca şi ale altor sfinţi aflaţi în sfintele lăcaşuri ale Vaticanului, l-au determinat pe suveranul pontif să convoace de urgenţă un conciliu. Au fost invitaţi prelaţii de rang înalt, prinţii şi notabilităţile oraşului. Cu toţii, cei prezenţi, au fost de acord ca o parte din moaştele preafericitului sfânt Petru (capul şi braţul drept), precum şi trupul discipolului său, Sfântul Petru Exorcistul, ca şi ale martirilor creştini Concordis, Lucidino şi Moderando, să fie scoase din Roma şi transportate, prin intermediul unor oameni de încredere, în Franţa, pentru a se odihni într-un loc sigur, până la sfârşitul persecuţiilor care ameninţau.

Moaştele pleacă cu o corabie şi ajung la ţărmul spaniol al Mării Mediterane

Papa Bonifaciu al IV-lea a adăugat cu mâna lui acestor moaşte un flacon ce conţinea sânge de la Iisus Hristos, şi împreună cu clerul ce luase parte la conciliu, au format o procesiune care a însoţit sfintele rămăşiţe până la corabia ce se afla ancorată în port. Depuse cu solemnitate la bordul vasului, ele erau însoţite de câţiva ecleziaşti de încredere, printre care se aflau şi fraţii Feliu, Poncio şi Epicino. Corabia a urmat cursul descendent al Tibrului şi a pătruns în Marea Mediterană. Dusă de un vânt puternic, după câteva zile de navigaţie, a ajuns în portul Armen de Roda, numit astăzi Puerto de la Sierra, aflat perpendicular pe lanţul Munţilor Pirinei, ce despart Franţa de Spania.

Bucuroşi că au scăpat nevătămaţi şi au ajuns cu bine la ţărm, timp de trei zile membrii echipajului au rămas pe corabie, aducând mulţumiri lui Dumnezeu prin rugăciune. Provizia de apă fiind pe sfârşite, câţiva dintre ei au coborât pe ţărm, în căutare de apă proaspătă. Ce a urmat aflăm din Cronica universal del principado de Cataluna, a lui Jeronimo Pujades:

„Oamenii urcară pe falnicul munte, numit Verdera, şi din vârf zăriră o câmpie întinsă denumită Ampuradan, marea, numeroase lagune şi heleşteie în prăpastia ce se datora prăbuşirii Pirineilor spre coastă. Ceva mai jos de vârf, găsiră un izvor cristalin cu apă rece şi nu departe de el o grotă, dominată de un mic altar, care fusese ridicat de Sfântul Pavel în cei doi-trei ani cât stătuse aici, pe când fusese episcopul Narbonnei…”

Moaştele au fost ascunse într-o grotă…dar pierdute!

Considerând că este un loc potrivit pentru a îngropa rămăşiţele pământeşti ale sfântului, călugării au luat de pe navă, în taină, moaştele şi le-au depus în fundul grotei pe care au avut grijă să o astupe înainte de a pleca. Întorşi, câteva săptămâni mai târziu, după ce trecuse pericolul, le-a fost imposibil să mai găsească locul mormântului, din cauza abundenţei vegetaţiei spinoase ce năpădise împrejurimile în lipsa lor. Înţelegând că nu vor mai putea recupera preţioasa comoară sacră, s-au stabilit acolo până la moarte, cu excepţia a doi dintre ei, care s-au întors la Roma, pentru a da socoteală de rezultatul călătoriei!

Pe locul moaştelor pierdute, a fost înălţată o mănăstire

Papa Bonifaciu al IV-lea, luând act de cele întâmplate, a considerat că nu se cade ca locul să rămână pustiu şi, pentru a-l marca, a dispus construirea unei mănăstiri impunătoare. Aceasta a fost vizitată şi elogiată de Carol cel Mare în anul 778. Dacă invazia arabă din anul 711 nu provocase stricăciuni edificiului, în schimb ofensiva maură din 798 a afectat parţial mănăstirea, provocând distrugeri importante. Maurii, veniţi din nordul Africii, intenţionau să-şi recapate pământurile pe care le pierduseră pe vremea lui Ludovic cel Pios (778-840, născut la Chasseneuil, rege al francilor între 814 şi 840), fiul lui Carol cel Mare.

Urmează o perioadă grea pentru mănăstire când, datorită vitregiei timpurilor, este uitată şi lăsată în părăsire. Construcţia se deteriorează, mai ales în urma numeroaselor expediţii maure. Totul a durat până în anul 944, când arhitectul Tassis începe lucrările de restaurare a edificiului, operaţie care continuă şi după moartea sa, încheindu-se abia în anul 1022.

Mănăstirea a fost construită folosindu-se materiale din templul zeiţei Venus din Pirinei

Legat de construcţie, a planat mult timp un alt mister şi anume, cum se putea explica prezenţa capitelurilor corintene într-o bazilică de inspiraţie vizigotă şi romană. Amintim că vizigoţii au apărut în secolul IV în regiunea Dunării, fiind convertiţi la arianism. În anul 410 au cucerit Roma; instalaţi ca federali în sud-estul Galiei (418), ei au cucerit o bună parte din Spania (476). În 711, vizigoţii au fost învinşi de arabi.

Explicaţia a fost găsită mult mai târziu, ţinându-se seama de afirmaţia din cartea lui Ptolemeu care menţiona că pe muntele Verdera se află templul zeiţei Venus din Pirinei. Constructorii mănăstirii benedictine, ca mai toţi constructorii din acea vreme, obişnuiau să valorifice materialele de construcţie aflate în împrejurimile noului edificiu. În acest caz au fost recuperate o parte din capitelurile greceşti aparţinând fostului templu al zeiţei Venus.

Cele relatate de istorici fac să fie considerată ca certă transferarea osemintelor Sfântului Petru şi a celorlalţi martiri la mănăstirea Sfântul Petru din Roda.

Moaştele Sf. Petru nu s-au mai reîntors niciodată la Roma?

Să vedem acum ce spun sursele istorice despre reîntoarcerea lor la Vatican. Istoricul catalan, Alexandre Deulofen, afirmă: „Dacă există certitudinea că osemintele lui Petru. […] au fost scoase din Roma […], nu există nicio dovadă a întoarcerii lor în acest oraş.”

Pe bună dreptate, observă o serie de istorici şi oameni de ştiinţă, printre care şi clerici, că dacă s-ar fi petrecut acest lucru, faptul nu putea scăpa neobservat şi ar fi fost menţionat în cronici sau relatări istorice sau, în cel mai rău caz, ar fi fost transmis prin tradiţia orală. Dar nimic nu vine în sprijinul acestei ipoteze. Deci relicvele au rămas pentru totdeauna în pământ catalan.

Un indiciu care vine să susţină cele de mai sus, îl constituie faptul că, aşa cum menţionează Alexandre Deulofen, în anul 1090, Papa Urban al II-lea acorda aceleaşi indulgenţe atât credincioşilor, care mergeau în pelerinaj la catedrala Sfântul Petru de la Vatican, cât şi acelora ce mergeau la mănăstirea Sfântul Petru din Roda. Este un indiciu indubitabil care pledează pentru teza conform căreia sfintele moaşte se păstrează în pământ spaniol. Se impune şi un argument logic: ce motiv ar fi avut Papa Bonifaciu al IV-lea să dispună construirea unei mănăstiri atât de grandioase, într-o zonă uitată de lume, la graniţa de răsărit a Spaniei…

Iată cum argumentaţia mărturiilor istorice, împletită cu logica, conduce la acreditarea ideii că moaştele  Sfântului Petru – în totalitate, sau parţial – se odihnesc în pământ catalan. Cercetările întreprinse de Vatican datează încă din preajma primului război mondial. Astfel, în 1915, au fost descoperite o serie de catacombe frecventate de creştini, sub bazilica Sfântului Sebastian, pe Via Appia. Pe pereţi puteau fi văzute inscripţii ce păreau să dovedească faptul că rămăşiţele pământeşti ale Sfinţilor Petru şi Pavel se aflau în acest loc, fapt întărit şi de afirmaţiile Papei Damasus I, alături de confirmarea transferării relicvelor din anul 258.

În 1914, în urma săpăturilor executate sub bazilica Sfântului Petru de la Vatican, a fost descoperit un trofeu, identic cu cel pe care îl oferise pretorul Gaius Sfântului Petru, la sfârşitul secolului al II-lea. Se impune o remarcă menţionată de altfel de istoricul Charles Meunier în Istoria sfinţilor şi sanctităţii (Ed. Hachette, Paris): „Spaţiul presupus a adăposti moaştele Sfântului Petru este mult prea redus”.

În 1951, Papa Pius al XH-lea trasează ca sarcină unor eminenţi profesori de la Institutul pontifical de arheologie creştină, în frunte cu cardinalul Engelbert Kirschbaum şi arheologul Enricotosi, să facă noi săpături. Din păcate, rezultatele au fost nule. Cine vizitează azi Vaticanul pătrunde în partea stângă a intrării în bazilică într-un muzeu ce adăposteşte o serie de obiecte de mare valoare, în special arheologică. Un culoar îngust coboară în pivniţele Vaticanului, unde îşi dorm somnul de veci înalţii ierarhi pontificali. Continuând drumul, la ultimul nivel, dai de resturile unei mici bisericuţe, în care a oficiat Sfântul Petru. Tabloul care ţi se înfăţişează ochilor este impresionant. într-un spaţiu de câţiva metri pătraţi, te întorci cu două milenii în timp… Sfinţenia locului te pătrunde.

Şi totuşi papa spune că Sf. Petru se află la Roma…

După 1970, cercetările au fost reluate şi rezultatul s-a concretizat într-o serie de declaraţii pontificale care nu pot fi puse la îndoială. Astfel, în Osservatore romano din 29-30 iunie 1976 şi din 29 iunie 1978 se menţionează:

„În omelia din 29 iunie 1976, pronunţată de Papa Paul al IV-lea, de Sfântul Petru şi Pavel, se spune:. «[…] avem şansa de a fi ajuns la certitudinea […] că mormântul Sfântului Petru se află aici, în acest venerabil loc unde a fost construită bazilica închinată lui […] Există aici dovada că Sfântul Petru a trăit la Roma, în pofida criticii negative […] a unor cercetători […] şi suntem siguri de identificarea şi autenticitatea venerabilelor moaşte ale Sfântului Petru»”.

În ciuda celor afirmate de reprezentantul Bisericii catolice, dosarul relicvelor Sfântului Petru nu este închis. Noi cercetări la mănăstirea Sfântul Petru din Roda ar putea contribui la elucidarea misterului care domneşte încă.

ATENTIE! Intrucat nu toate sursele sunt de incredere si, uneori, este foarte greu pentru a fi verificate, unele articole de pe site-ul lovendal.ro trebuie sa fie luate cu precautie. Site-ul acesta nu pretinde ca toate articolele sunt 100% reale, scopul fiind acela de a prezenta mai multe puncte de vedere si opinii asupra unui anumit subiect (chiar daca acestea par a fi contradictorii). Asadar, erorile si ambiguitatile nu pot fi excluse complet. Prin urmare, nu ne asumam nicio responsabilitate pentru actualitatea, acuratetea, caracterul complet sau calitatea informatiilor furnizate. Utilizatorii folosesc continutul acestui site pe propriul risc.