Eminescu vorbeşte în poeziile sale despre “găurile negre” formate din moartea stelelor înainte de Einstein!?

O gaură neagră este o regiune în spațiu-timp cu o forță gravitațională atât de mare încât nimic – nici măcar particulele și radiația electromagnetică ca lumina – nu poate scăpa odată intrat în ea. Găurile negre cu o masă stelară sunt așteptate a se forma atunci când o steauă foarte masivă se colapsează la sfârșitul ciclului de viață. După ce o gaură neagră s-a format, aceasta poate continua să crească prin absorbția continuă de masă din împrejurimi. Prin absorbția de alte stele și coliziunea cu alte găuri negre, găuri negre supermasive cu o masă de milioane de sori se pot forma.

Teoria găurilor negre, care se formează din moartea unei stele, a apărut în secolul al XX-lea, odată cu teoria relativităţii generale a lui Einstein. Dar, culmea, această teorie apare şi la poetul nostru naţional, Eminescu, în poeziile sale, încă din secolul al XIX-lea! De unde ştia Eminescu de aşa ceva? Doar din geniul său?

În Scrisoarea I, Eminescu vorbeşte despre moartea Soarelui nostru (ce devine un gigant roşu, aşa cum ne spun astrofizicienii că se va întâmpla în viitorul îndepărtat), despre relativitatea timpului şi a spaţiilor siderale care caracterizează colapsul gravitaţional, despre găurile negre:

„Soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist şi roş
Cum se-nchide ca o rană printre nori întunecoşi,
Cum planeţii toţi îngheaţă şi s-azvârl rebeli în spaţ
Ei, din frânele luminii şi ai soarelui scăpaţi;
Iar catapeteasma lumii în adânc s-au înnegrit,
Ca şi frunzele de toamnă toate stelele-au pierit“.

„Timpul mort şi-ntinde trupul şi devine vecinicie,
Căci nimic nu se întâmplă în întinderea pustie,
Şi în noaptea nefiinţii totul cade, totul tace,
Căci în sine împăcată reîncep-etema pace…”

Foarte cunoscut în zilele noastre, Universul fluctuant există între două modalităţi opuse: extindere şi contragere. Partea a doua este tocmai ce sugerează primele şase versuri, starea de trecere spre un colaps gravific de proporţii universale, în care planeţii sunt atraşi de forţa colosală a unei supergăuri negre, iar „cerul se strânse ca o bucată de piele făcută sul” (ne spun versurile 5 şi 6, ca în Apocalipsă), iar timpul se dilată până la stopare (vezi Teoria Relativităţii Speciale), ne spun versurile 7 şi 8.

Într-un articol din septembrie 2017 (

„Icoana stelei ce-a murit
Încet pe cer se suie
Era pe când nu s-a zărit
Azi o vedem şi nu e…“

Lumina emisă până la colapsul stelei călătoreşte în valuri succesive, făcând ca imaginea ei să se propage până la noi (cei care observăm) la distanţe de mulţi ani-lumină, chiar după un timp foarte lung de la consumarea rezervei de hidrogen a stelei „murinde”.


 

 

Articole inrudite