Din secretele operei literare „Avatarii faraonului Tla” – o nuvelă fantastică neterminată a lui Mihai Eminescu

În anul 1872, societatea „Junimea” din Iaşi îi acordă tânărului Eminescu o bursă pentru continuarea studiilor la Universitatea din Berlin. Devenind student, Eminescu frecventează cursurile celor mai reputaţi profesori universitari berlinezi, printre care Richard Lepsius, cu care el studiază egiptologia.

Influenţat de egiptologie, Eminescu ajunge să scrie nuvele şi poezii despre acest subiect. În 1932, în „Adevărul literar și artistic”, George Călinescu a publicat o nuvelă fantastică neterminată de Mihai Eminescu, intitulată „Avatarii faraonului Tla”. De reţinut că titlul acestei nuvele a fost pus de marele critic literar George Călinescu şi nu de Eminescu.

Acţiunea nuvelei începe în colosalul palat al faraonilor de la Memfis, înconjurat de mirifice grădini, pe Nil. Regele Tla, rămas văduv în urma morţii soţiei sale, Rodope, îndeplineşte înainte de a muri el însuşi, riturile străvechi. Turnând într-o cupă cu apă de Nil trei picături dintr-o fiolă de ametist, el vede în metamorfozele culorilor produse prin amestec viitorul său peste 5.000 de ani. De la zeița Isis, conjurată într-o sală descoperită cu podeaua de oglindă, află că nu-i decât o umbră, o formă trecătoare a unei substanţe eterne, iar pe o tablă neagră i se arată un cerc roşu cu fiinţe aninate pe el ca o scară. Regele pătrunde într-o uriaşă necropolă, străbate până la dumbrava de pe insula unui lac, se aşază alături de sicriul reginei şi moare.

Peste câteva mii de ani, o cioară cârâind „tla tla” semnalează avatarul faraonului în oraşul Sevilla, sub numele de Baltazar, ca cerşetor, în care copiii dau cu pietre, fiindcă strigă cucurigu. Adăpostit la sfatul orăşenesc, Baltazar visează că se naşte cocoş dintr-un ou (aluzie la un mit genetic egiptean), e crezut mort şi, îngropat provizor, se trezeşte şi părăseşte cimitirul. Schimbându-şi hainele într-o casă părăsită, Baltazar devine „un gentilom bătrân şi bogat”, un nobil marchiz care renunţă generos la mâna donei Ana, dăruindu-i şi jumătate din averea sa.

În vreme ce un bătrân semănând identic cu el, repeta gesturile lui, marchizul merge cu o trăsură la un castel vechi, coboară în subsol, bea vin dintr-o bute străpunsă cu spada, se culcă pe manta şi priveşte cum statuile de piatră ieşite din firidă dansează in jurul lui strigând: „Să trăiască Almanzor!” A doua zi dimineaţa eroul intră în subsolul alăturat unde, ca prinţul Zeyn Alasnam din „O mie şi una de nopţi”, dă peste lăzi de argint, aur, monete, diamante, rubine, smaragde, mărgăritare, dar şi peste scheletul unui om.

În acest timp, bătrânul care-i semăna aidoma şi care aflăm acum că era marchizul Alvarez de Bilbao se deşteaptă întinerit şi susţine că a renunţat la mâna donei Ana numai în vis, nu şi în realitate. Ducându-se la castel, Alvarez se crede provocat de chipul său reflectat într-o oglindă, duelează cu el şi e ucis. Marchizul rămas în viaţă confirmă donaţia făcută, îşi cumpără un palat la Madrid şi prin avere atrage atenţia tuturor femeilor care însă îl părăsesc brusc când află că banii au intrat în mâinile favoritei Ella. Aceasta fuge cu banii și marchizul, scârbit, moare.

Sufletul migrează în tânărul francez Angelo, socotit misogin, probabil sinucis și depus într-un paraclis, de unde îl salvează un doctor Dreyfuss. Angelo mărturisește unei femei că-i aduce aminte de viața sa anterioară din Egipt cu Rodope. Un alt doctor, de Lys (numele apare la Alexandre Dumas fiul), îi propune să intre în bizara societate „Amicii întunericului”, specializată în spiritism. Cuprins de turbare, Angelo e introdus legat la ochi într-o subterană boltită, cu lampă ca de diamant şi pereţi sclipitori de cărbune. Un băiat frumos în care Angelo presupune „o graţioasă androgină”, purtând numele de Cezar sau Cezara, preface cu o vargă încăperea în salon, apoi în sală feerică de bal şi concert. De Lys îl duce pe Angelo în scenă în mijlocul unui grup de fete, Cezara îi oferă un rol de cavaler înamorat de o regină şi îl sărută disperat, ţinându-i capul „ca o lipitoare”. Apare aici predilecţia poetului pentru femeia „agresivă”. Cezara îl duce pe erou în cabina ei şi-l pune s-o dezbrace, apoi se îmbracă în hainele lui din rol, arătând ca „o Hamlet-femeie”.

De câte ori îşi recapătă stăpânirea de sine, Cezara ca o „tigresă” îl aţâţă, dar după ce e legat la ochi, îl duce cu sania la ea, îi face declaraţii mai mult de posesiune absolută decât de iubire, lăsându-l totuşi singur. Angelo îşi revine în fire şi se întoarce acasă cu gândul de a uita de Cezara. Readus de doctorul de Lys la club în chip silit, Angelo opune rezistenţă Cezarei, voind a-şi păstra inocenţa şi independenţa sufletească. Atunci Cezara îi aduce un înger, o fată cu numele de Lilla sau Elli, care-l iubea demult şi i se dăruieşte candid. Perspectiva de a deveni „umilul bărbat al unei mici femei” îl sperie însă pe Angelo.

Nuvela a rămas neterminată, deoarece Eminescu a reluat personajul cu numele Cezara într-o altă nuvelă publicată în 1876, eliminând ideea de metempsihoză și dezvoltând ceea ce Schopenhauer numește „metafizica amorului sexual”.

ATENTIE! Intrucat nu toate sursele sunt de incredere si, uneori, este foarte greu pentru a fi verificate, unele articole de pe site-ul lovendal.ro trebuie sa fie luate cu precautie. Site-ul acesta nu pretinde ca toate articolele sunt 100% reale, scopul fiind acela de a prezenta mai multe puncte de vedere si opinii asupra unui anumit subiect (chiar daca acestea par a fi contradictorii). Asadar, erorile si ambiguitatile nu pot fi excluse complet. Prin urmare, nu ne asumam nicio responsabilitate pentru actualitatea, acuratetea, caracterul complet sau calitatea informatiilor furnizate. Utilizatorii folosesc continutul acestui site pe propriul risc.