Pe 16 ianuarie 1926, preotul catolic Ronald Knox şi-a întrerupt obişnuitul program radio difuzat la BBC, pentru a citi un buletin de ştiri însoţit de efecte sonore alarmante. O revoluţie s-a declanşat pe străzile Londrei, a anunţat el. Hotelul Savoy a fost incendiat, iar Galeria Naţională, jefuită. Focuri de mortiere au doborât orologiul Big Ben, iar demonstranţii înfuriaţi îl prăjesc de viu pe bogatul broker Sir Theophilus Gooch. „Mulţimea l-a prins pe domnul Wurtherspoon, ministru al transporturilor, care încerca să fugă deghizat. Acum atârnă, spânzurat, de un stâlp de iluminat din Vauxhall.”

Ar fi trebuit să fie limpede că totul era doar o farsă, şi asta pentru că Knox era un cunoscut umorist. Dar toate acestea se întâmplau la numai opt ani după revoluţia din Rusia. Mulţi membri ai clasei de mijloc şi ai aristocraţiei credeau că venirea comuniştilor la putere în Marea Britanie era iminentă şi au luat în serios anunţul absurd. Femeile au leşinat în stradă şi sute de oameni au telefonat la secţiile de poliţie să ceară detalii privind anarhia dezlănţuită. Ca şi cum n-ar fi fost suficient, a doua zi ninsoarea căzută a împiedicat ziarele să ajungă la timp în multe zone rurale ale ţării, confirmând astfel temerile că civilizaţia e pe ducă.

BBC s-a grăbit să-şi prezinte „scuzele sincere pentru toate tulburările produse”, iar presa scrisă (care din motive comerciale nutrea o ostilitate profundă faţă de cea radiofonică) nu a ratat prilejul de a exagera amploarea „tulburărilor” cu titluri ca „Renghiul revoluţiei pe calea undelor: Teroarea se răspândeşte în oraşe şi sate”. Directorul general al BBC, lordul Reith, a numărat calm toate reclamaţiile (249), le-a comparat cu mesajele de apreciere primite (2 307) şi a declarat că emisiunea înregistrase un asemenea succes, încât el mai voia una la fel.