Anne Boleyn, soţia regelui englez Henry al VIII-lea, ea a fost trimisă pe eşafod, deoarece nu i-a putut oferi regelui un fiu moştenitor (deşi era deja mama celei care urma să devină Elisabeta I). Având în vedere că această vină nu constituia o motivaţie suficientă pentru decapitare, prin mituiri şi ameninţări cu tortura s-au creat dovezi care să indice ca Anne comisese adulter. În timpul procesului ei, desfăşurat în sala de tron pe data de 15 mai 1536, ea a fost acuzată că s-ar fi culcat cu 4 bărbaţi, unul dintre ei fiind chiar fratele ei, vicontele Rocheford. Pentru siguranţă, ea a fost acuzată, totodată, şi de complotare pentru asasinarea regelui, fapt ce i-a adus pedeapsa cu moartea.
Henric, deja îndrăgostit de doamna de onoare a lui Anne, Jane Seymour, i-a permis reginei sale să-şi aleagă drept călău un maestru spadasin din Calais. La vârsta de 20 de ani ea fusese amanta lui Henric, la 26 devenise regina lui, iar acum, la 29 de ani, ea urma să-i fie victimă.
În ziua de 19 mai, imediat după prânz, Anne a urcat pe eşafod purtând o rochie cu marginile îmblănite, deasupra unui jupon stacojiu şi având părul împletit strâns şi ascuns sub o bonetă brodată cu perle. În discursul ţinut pe eşafod, ea a refuzat să-i condamne pe cei care o acuzaseră pe nedrept sau să-l critice pe Rege, spunând: „Mă rog ca Domnul să-l apere pe Rege şi să-i dea o domnie cât mai lungă asupra voastră – căci nu a existat nicicând un prinţ mai blând sau mai milos”. „Prinţul milos” era o referire la faptul că ea fusese condamnată la moarte prin decapitare şi nu prin ardere pe rug, Henric scutind-o, plin de bunăvoinţă, de agonia flăcărilor. Fratele ei, Rocheford, a fost spintecat şi sfâşiat în patru.
Unele surse fac referire la „veselia” reginei în ultimele sale clipe – vivacitatea, limbuţia şi frivolitatea ei; altele afirmă că strea ei de spirit era mai degrabă una isterică. Nu există îndoiala asupra faptului că era înspăimântată.
Locotenentul Turnului Londrei, Sir William Kingston, a asigurat-o că în cazul unei execuţii reuşite „nu există durere, atât este de subtil”. Ea a răspuns: „Călăul este foarte priceput, iar eu am un gât fragil”. Sabia era lungă şi grea, mânuită cu două mâini, de genul celor utilizate de secole pentru decapitări în Germania, şi nu s-a folosit un butuc care să oprească inerţia descendentă a sabiei. Regina nu a fost nevoită decât să îngenuncheze şi să-şi întindă gâtul. Ultimele sale cuvinte au fost, de fapt, o rugăciune şoptita repede: „O, Doamne, ai milă de sufletul meu. O, Doamne, ai milă de sufletul meu. O, Doamne…” – întreruptă brusc, la un moment dat, de lovitura fulgerătoare a sabiei.