S-a vorbit mult de terasa de la Baalbek (Liban), despre cele trei pietre enorme formând „trilithonul” și despre cea de a patra piatră, încă mai mare, aflată în cariera de piatră din apropiere, numită „piatra sudului”. Aceasta din urmă are dimensiunile de 21,49 x 4,80 X 4,22 m, ceea ce, la densitatea granitului, dă greutatea de 1.166 ton.
Vorbind despre „Cosmodromul de la Baalbek”, cercetătorul Daniken raționează în felul următor: oamenii au învățat să mute greutăți mari abia în secolul al XIX-lea, cu ajutorul macaralelor. Dar cele mai puternice macarale din lume abia dacă ar putea să ridice o asemenea greutate, deci în Antichitate pietrele trilithonului nu era cu putință să fi fost deplasate altfel decât cu intervenția extratereștrilor, eventual utilizând metoda levitației. Tot acelaşi Daniken ne soune și scopul terasei de la Baalbek: pentru a servi drept rampă de aterizare-decolare navelor cosmice.
Dar, întrebarea care se pune e următoarea: o navă capabilă să zboare între stele și în același timp să aterizeze pe Pământ se va semăna cu navele spaţiale construite în zilele noastre de către oameni? Sau cu un OZN, neavând nevoie, prin urmare, de o asemenea construcție, cum e „Cosmodromul de la Baalbek”?
Dar cum au fost deplasate pietrele grele de sute de tone? În tratate celebre de arhitectură ale Antichității sunt descrise amănunțit metodele de deplasare a unor pietre de dimensiuni apropiate. A nu se uita de blocul de granit, având inițial de 1250 tone, din care a fost fasonat, la ordinul țarinei Ecaterina II, soclul statuii ecvestre a lui Petru I din St. Petersburg, în 1780. Monolitul trebuia deplasat pe o distanță de 6 kilometri, peste un teren mlăștinos. Treaba a fost dusă la bun sfârșit de o echipă de numai 64 de oameni, folosind zilele când solul era înghețat bocnă. Instrumentele – frânghii, troliuri, scripeți, sănii de lemn și bile dintr-un aliaj de aramă, cositor și oxid de zinc, toate realizabile și în Antichitate.