Orgoni Crystal

 

Corsetul era purtat de femei încă de pe vremea Antichităţii

108

blankSe spune că odată cu apariţia femeii pe Pamânt s-a inventat şi lenjeria intimă. De la frunza de viţă pe care o purta Eva în Gradina Raiului, şi până la corsetul care susţinea impunătorii sâni ai grecoaicelor, redaţi impecabil pe capitelurile templelor, istoria lenjeriei intime a străbătut până la noi un drum foarte lung.

De-a lungul timpului, femeia a folosit diferite tertipuri pentru a atrage sau pentru a menţine interesul bărbatului. Printre ele se numără şi lenjeria intimă, iar unul dintre obiectele de vestimentaţie intimă este corsetul. Acesta reprezintă o centură elastică lată şi întărită cu balene, care serveşte la strângerea taliei, cu alte cuvinte, este un harnaşament de susţinere a taliei, bustului şi şoldurilor în tiparele unei forme ideale, dorinţa care a creat suferinţa multor generaţii de femei. E de domeniul antologiei scena închiderii corsetului din filmul “Pe aripile vântului”, în regia lui Victor Fleming, după romanul lui Margaret Mitchell.

Corsetul a apărut încă din antichitate, în Grecia. În urma săpăturilor arheologice făcute în Insula Creta, a fost descoperit un corset datând din jurul anului 2100 î.Chr. Deschis în faţă pâna la talie, el lasă sânii liberi, dar acoperea talia cu zale de cupru. Istoricii menţionează că femeile din Grecia purtau un corsaj format dintr-o bandă de pânză pe care o legau peste piept, numită “apodesma”, vestimentaţie adoptată şi de matroanele romane, iar mai târziu şi de femeile din Galia, după ce aceasta provincie a fost cucerită de către romanii conduşi de Cezar.

În secolul al XII-lea, femeile purtau “basquine”, un fel de corset din pânză groasă care strângea talia, iar în secolul al XIV-lea centura era atât de lată, încât susţinea şi sânii. Totuşi, corsetul nu era purtat de prea multe femei, fiind chiar interzis în unele regiuni. Un edict din Strasbourg, datat din 1370, cerea ca “nicio femeie să nu-şi susţină pieptul nici prin croiul cămăşii, nici prin şireturile rochiei”. În Franţa, în timpul regelui Carol al VII-lea (1422-1461), corsetul se purta foarte strâns pe corp, cu riscul de a deforma cutia toracică. Amroise Pare (1516-1590), cunoscut chirurg francez, unul dintre reformatorii medicinei Renaşterii, a fost primul care a constatat ravagiile cauzate de această modă, care puteau duce până la atrofierea plămânilor. În secolul al XV-lea, femeile germane căsătorite au renunţat la corset pentru a putea respira în voie şi, mai ales, “pentru a menţine vie flacăra pasiunii în cămin”, după cum nota un istoric al timpului respectiv.

În Evul Mediu, corsetul a cunoscut mai multe modificări, femeile optând, în general, pentru corsetul peste rochii, pentru ca sânii să fie bine strânşi şi să iasă mai bine în evidenţă. În timpul Renaşterii, Spania a impus anumite standarde prin modă pentru femeia model: talia îngustî, stomacul plat, bust conic, evidenţiat de corsetul mulat pe corp. Medicii au fost însă împotriva corsetului, pentru că, spuneau ei, organele interne erau prea strânse, iar coastele femeilor ajungeau să se suprapună.

În 1740, la Paris apar crinolinele, fuste lungi şi foarte largi, în formă de clopot, susţinute în interior de arcuri subţiri de oţel şi de lame de os de balenă sau ramuri de răchită. Având până la 6 metri diametru, acestea, împreună cu corsetul, care strângea zdravăn bustul, de-abia mai permiteau femeilor să respire, accentuându-le însă ademenitor posteriorul. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea corsetul era nelipsit din viaţa femeilor, documentele vremii făcând des referire la “talia de viespe” care devenise etalon pentru eleganţa doamnelor din înalta societate.