Originea antimateriei o regăsim la sfârșitul anilor ’30, când fizicianul britanic Paul Dirac descoperea o ecuație care descrie comportamentul electronilor. Această ecuație conține două soluții simetrice, una de energie pozitivă, cealaltă de energie negativă. Dirac a presupus deci că există particule analoge electronului, dar cu sarcina opusă. Acestea vor fi descoperite în 1932 de Carl Anerson și botezate „pozitoni“.
Plecând de aici, teoreticienii au arătat că fiecare particulă are antiparticula sa. Antiprotonul a fost descoperit în 1955 la Universitatea din Berkeley, apoi a venit rândul antineutronului, anul următor. Acesta este, de asemenea, anul în care este publicată primul rezultat cu adevărat tulburător: Tsung Dao Lee și Chen Ning Yang au arătat atunci că, în timpul dezintegrării anumitor particule, electronii și neutrino emiși nu aleg la întâmplare dreapta sau stânga; pe scurt, simetria P nu este respectată.
Aşadar, antimateria este oglinda materiei, totul derulându-se „invers”, bineînțeles luându-se în calcul și timpul care trece. Dar într-o antilume, aşa cum spuneam mai sus, fizica nu se supune acelorași legi: simetria nu este respectată. Natura a făcut deci lucrările în dublu: fiecare particulă, chiar și cea mai instabilă, are antiparticula sa.
Revenind la antimaterie, cercetătorii au imaginat întâlnirea cu un extraterestru. În opinia lor se impune totuși o precauție: trebuie verificat dacă el este constituit din antimaterie, în caz afirmativ întâlnirea putând conduce la o catastrofă. Câteva grame de antimaterie în contact cu materia ar fi suficiente pentru a șterge definitiv de pe hartă un oraș ca Parisul!