Un astronom egiptean amator a trimis revistei „Bulletin de la Societe Astronomique de France” o relatare amănunţită asupra observaţiei pe care a efectuat-o pe 20 ianuarie 1919:
Cer extrem de curat. Observam steaua gama din Andromeda la apus, cu luneta mea de 108 mm. Ajustând aparatul, am remarcat un mic nor alb de o mărime aparentă aproximativ egală cu aceea a nebuloasei din Andromeda văzută cu binoclul, dar mult mai luminos. Luna, încă invizibilă, începea să lumineze cu primele sale raze cerul răsăritului; m-am gândit că lumina ei putea să facă vizibil un abur foarte uşor, în zonele înalte ale atmosferei.
Dar mişcarea prea rapidă a acestei nebulozităţi, mai luminată în centru decât spre margini, mi s-a părut foarte stranie. Ea venea din vest şi se îndrepta spre Steaua Polară, aşa că în mai puţin de 25 de secunde parcursese coarda unui arc de 90 de la vest la nord. Abia o pierdusem din vedere, că o superbă stea căzătoare a pornit exact din zona Stelei Polare, în sens invers faţă de parcursul nebulozităţii. A fost un minunat foc de artificii, unul dintre cele mai minunate pe care le-am văzut vreodată pe cer.
Dâra, mai întâi foarte albă, a descris un arc imens, de la Steaua Polară până aproape de orizontul nord-vest. Puţin înainte de a atinge acest orizont, nucleul, care era de un verde foarte viu, s-a risipit în ţăndări (n-am auzit nici un zgomot), luminând ca un fulger satul adormit.
Sunt foarte des martor al apariţiei unor astfel de meteori, mai ales vara, dar n-am văzut un altul atât de intens şi cu o coadă atât de lungă. Nucleul mi s-a părut foarte voluminos. Lucrul cel mai straniu îl constituie coincidenţa celor două apariţii succesive şi în sens invers. Surpriza mea este cu atât mai mare cu cât nu reuşesc să înţeleg natura acestei lumin1 misterioase. Să fi fost prada unei iluzii?… Nu cred: sunt hipermetrop şi văd foarte bine la distanţă”.