Trăim într-o lume în care toţi cred că vor fi nemuritori

Domnul X (nu-i dăm nume) e un mare miliardar. Are vreo 80 de ani, ani de trăit nu mai are mult, dar este un om care se gândeşte la proiecte viitoare. Vrea să mai „fabrice” nişte sute de milioane de dolari pentru imperiul său financiar. Probabil că gândurile de viitor privind afacerile îl ţin deoparte de orice gând privind propria moarte. Nu ştiu dacă-şi face vreo iluzie că o să-şi ia toţi banii cu el pe lumea cealaltă. Şi atunci, de unde obsesia asta de a mai acumula?

Doamna Y (iarăşi nu-i dăm nume) este o celebritate în lumea show-bizului. Arată extraordinar, iar nurii săi îi dă pe spate pe orice bărbat. Se pregăteşte să-şi mai pună nişte silicoane în sâni şi, în acelaşi timp, ţine un regim draconic. Ca să aibă un corp perfect, de zeiţă. Să fie adorată de lume. Uită că peste 30-40 de ani, dacă va mai trăi, va fi un nimeni. Va fi doar o babă. Uită că frumuseţea e trecătoare, corpul e trecător…Şi atunci, de ce a investit atât de mult în trupul său? Pentru 10-20 de ani de glorie?

De fapt, unde am vrut să ajung? Că fiecare dintre noi ne trăim viaţa ca şi cum am fi nemuritori. Ne certăm pentru lucruri minore, ne batem şi ne omorâm pentru nişte mărunţişuri, facem războaie din ambiţii stupide…dar câţi dintre noi s-au întrebat cu adevărat: „Sunt eu oare nemuritor?” Dacă am fi nemuritori, da, ar merita să strângem bogăţii incomensurabile; dacă am fi nemuritori, da, ar merita să ne facem un trup de invidiat. Dar toate aceste lucruri n-au niciun sens, din moment ce nu trăim nici 100 de ani.

Ştiţi povestea lui Buddha? El a fost crescut de tatăl său astfel încât să nu vadă că în jurul său există moartea. Buddha era un tânăr care credea că viaţa e nemuritoare. Dar într-o zi, inevitabilul s-a produs. A văzut pe drum un car ce transporta un om mort. Toţi ne întristăm atunci când vedem un om mort. De ce? Pentru că în adâncul nostru, ştim că şi noi vom muri într-o bună zi. Şi totuşi, atunci când vedem un om mort, noi întrebăm „De ce-a murit? Ce s-a întâmplat cu el?” Buddha, în schimb n-a pus întrebările acestea stupide. Când a înţeles că viaţa este muritoare, prima întrebare care şi-a pus-o a fost aceasta: „Cum, voi muri şi eu? Atunci, nu voi avea pace, până nu voi găsi o modalitate prin care să scăp de aceasta angoasă: moartea”. Din acel moment, scopul principal în viaţă al lui Buddha a fost acela de a găsi o cale prin care să poată transcede moartea. Câţi din noi am face la fel? Aproape niciunul. Pentru că noi nu ştim ce înseamnă moartea. Şi nici nemurirea.

ATENTIE! Intrucat nu toate sursele sunt de incredere si, uneori, este foarte greu pentru a fi verificate, unele articole de pe site-ul lovendal.ro trebuie sa fie luate cu precautie. Site-ul acesta nu pretinde ca toate articolele sunt 100% reale, scopul fiind acela de a prezenta mai multe puncte de vedere si opinii asupra unui anumit subiect (chiar daca acestea par a fi contradictorii). Asadar, erorile si ambiguitatile nu pot fi excluse complet. Prin urmare, nu ne asumam nicio responsabilitate pentru actualitatea, acuratetea, caracterul complet sau calitatea informatiilor furnizate. Utilizatorii folosesc continutul acestui site pe propriul risc.