De unde ştiu eu că voi existaţi?

20
1.254 vizualizari

Să o luăm puţin logic. Înainte de a mă naşte eu, lumea nu exista pentru mine. Eram în neant, sau mai bine zis, nu eram, nu existam. Dacă mama s-ar fi căsătorit cu altcineva, şi nu l-ar fi întâlnit niciodată pe actualul meu tată? Eu aş mai fi existat? Nu. Dar hazardul sau din contra “destinul conştient” – nu ştiu care din ele – m-au determinat să mă nasc în această lume. Bun.

Încă de mic mi s-a spus la şcoală sau în familie, faptul că această lume este reală…că eu exist, dar la fel de bine, există şi alte obiecte şi fiinţe din jurul meu: există oameni, există animale, există insecte, există planete, există stele etc. etc. Dar cum aş putea eu şti că tot ce se află în jurul meu există? Dacă ating sau văd un pix, asta înseamnă că pixul există? Da! Ăsta e răspunsul ştiinţei şi filosofiei. Simţurile ar trebui să constituie un reper de încredere. Şi dacă totuşi…

Dacă totuşi, totul e doar o imaginaţie a mea? Dacă pixul pe care-l văd e produsul minţii mele? Dacă oamenii pe care-i văd în jurul meu sunt doar rodul imaginaţiei mele? Dacă lumina de afară este o iluzie mentală de a mea? Dacă…dacă…prea mulţi de “dacă”. Dar n-ar putea fi şi asta o soluţie?

Unele filozofii orientale, spun că toată lumea este “maya”, adică iluzie. Însă aceste filozofii privesc lumea din perspectivă spirituală; ele compară lumea materială cu valul unui ocean, iar spiritul cu oceanul însuşi. Valul are o existenţă perenă, pe când oceanul e etern. Însă eu vorbesc de altfel de iluzie; iluzia unei existenţe bogate în afara mea. Dar eu aş putea fi singur în acest Univers, iar mintea mea şi-ar fi putut imaginat totul. Ea şi-ar fi putut imagina şi naşterea, dar şi moartea. Şi-ar fi putut imagina oamenii, casele, familia mea, maşinile, cerul, animalele, păsările, pădurile…Dacă realitatea ar fi o existenţă solitară, singură…a mea, atunci totul n-ar avea niciun sens. Cum naiba să fiu singur în acest Univers!? Nu vreau! Dar totuşi…şi asta e o posibilitate…pentru că nimic nu e sigur în această lume.