Orgoni Crystal

 
Orgoni Crystal

 

Totul despre Premiul Nobel: secrete şi informaţii inedite

202

premiul Nobel 1De ce există doar 5 domenii ale premiului Nobel?

Ne-am putea pune întrebarea firească de ce Alfred Nobel (1833-1896) s-a oprit doar la cinci obiective pentru premiere? De ce nu a   crezut necesar să onoreze în mod egal şi somităţile botanicii, zoologiei sau ale psihologiei? La drept vorbind, sunt şi  alte domenii uitate: arhitectura, economia, artele… Raţiunea acestor omisiuni este simplă: Nobel dorea să recompenseze doar activităţile care-l interesau în cel mai înalt grad! Adică doar în: fizică, chimie, medicină, literatură şi pace.

Alfred Nobel a scris şi o carte

Un testament anterior omitea chiar şi literatura, dar Nobel a acoperit această lacună: în ultimii ani ai vieţii, el a citit beletristică şi chiar a scris! E un lucru despre care se ştie mai puţin. Shelley era unul din autorii săi preferaţi. Singura carte pe care a publicat-o, o tragedie, ,,Nemesio”, era concepută pe o temă asemănătoare celei din „Cenci” de Shelley. După moartea lui Nobel, familia a ars toate exemplarele pe care le-a descoperit, moştenitorii găsind această operă nedemnă de un donator universal cunoscut. Doar trei exemplare din „Nemesio” au fost păstrate.

Alfred Nobel (1833-1896)
Alfred Nobel (1833-1896)

Nobel şi-a redactat singur un testament controversat

Testamentul lui Nobel a produs, în epocă, numeroase dificultăţi. Mecena nu avea încredere în jurişti, astfel că a redactat singur un testament de amator. Lăsa o avere, dar nu indica pe nimeni care să o împartă. Regele Suediei şi-a asumat această sarcină. Dar Nobel avea familie, atât în Rusia, cât şi în Suedia, iar ramura suedeză, contetând validitatea testamentului, s-a opus timp de cinci ani executării sale. Până la urmă, totul s-a aranjat şi premiile au fost decernate pentru prima dată în 1901, la Academia de muzică, după şase ani de la incinerarea lui Nobel. Important este că cele patruzeci şi cinci de milioane de franci lăsate moştenire, cu excepţia unui milion plasat în valori americane de prim ordin, au fost investite în titluri suedeze solide şi că veniturile acestei averi, reprezentând întotdeauna o sumă considerabilă, sunt împărţite laureaţilor.

Cum sunt aleşi candidaţii premiilor Nobel?

Depunerea candidaturilor la Premiul Nobel pentru literatură se închide în fiecare an la 1 februarie. Candidaturile sunt supuse, în general, prin scris, Academiei suedeze. Laureaţii anteriori sunt autorizaţi să propună candidaţi. Academiile franceză şi spaniolă, printre altele, se bucură de acest privilegiu, ca şi profesorii de literatură ai marilor universităţi. Bineînţeles că şi Academia suedeză are dreptul să înainteze propuneri.

La începutul anului 1950, pentru a da un exemplu, au fost peste o sută de propuneri de candidaţi sosite din întreaga lume. Multe din acestea veneau din America, dar nici una nu-l pomenea pe William Faalkner. Atunci, Academia suedeză l-a propus pe Faulkner şi a hotărât să i se atribuie premiul pe 1949,  care nu  fusese decernat.

Academicienii trebuie să cunoască limbile engleză, franceză, germană şi spaniolă

Patru membri, din cei optsprezece care fac parte din Academia suedeză, formează un comitet care procedează la eliminări. Acestora li se oferă principalele opere ale candidaţilor oficiali. Multe din lucrări există deja traduse în suedeză şi sunt uşor de citit, altele n-au fost încă traduse, iar membrii comitetului trebuie să le citească în original, în afară de suedeză, aceşti academicieni citesc curent în engleză, franceză, germană şi spaniolă. În cazul unor opere scrise într-o limbă mai rară, cum ar fi hindusa sau chineza, sunt consultaţi lingvişti specializaţi.

Rabindranath Tagore (1861 - 1941)
Rabindranath Tagore (1861 - 1941)

Cum a obţinut poetul hindus Tagore premiul Nobel pentru literatură

Niciodată limba în care sunt scrise operele nu constituie o barieră în obţinerea premiului, dacă acestea reprezintă o valoare literară. De exemplu, în 1913, poetul hindus Rabindranath Tagore a fost propus candidat. Nu-i apăruse, pe atunci, decât un singur volum, în engleză, iar acesta nu exista tradus în suedeză. Majoritatea producţiei sale literare era scrisă în bengali, limba sa maternă.

Comisia celor patru, însărcinată cu trierea, a descoperit un profesor suedez, orientalist pasionat, care cunoştea bengali. Acesta a fost atât de încântat de Tagore, încât şi-a băgat în cap să-i înveţe bengali pe membrii Academiei, ca să poată gusta poemele în original. Bineînţeles că aceştia au găsit sarcina prea dificilă şi au aşteptat traducerea profesorului. Şi traducerea a fost atât de frumos şi de precis făcută, încât i-a convins pe toţi că Tagore merita premiul.

Cum sunt analizaţi candidaţii la premiu

Totuşi nu trebuie să înţelegem că soarta premiilor pentru literatură se află în mîinile celor patru. În realitate, comitetul celor patru nu face decât o muncă pregătitoare: cele mai bune opere sunt oferite spre lectură membrilor Academiei, ca şi extrase traduse în suedeză ale altor opere. Cei optsprezece membri ai Academiei citesc fără întrerupere toată vara… Are loc o primă şedinţă oficială în septembrie, când se discută, sunt schimbate opinii, fiecare laudă operele favorite. În cursul ultimei şedinţe, din luna noiembrie, care se ţine cu uşile încuiate, preşedintele comitetului celor patru înaintează numele unui candidat principal si al unui candidat de rezervă, apoi citeşte criticile favorabile şi defavorabile ale operelor acestora şi biografiile lor. Urmează dezbateri şi votul final.

Nobel dorea să ajute “visătorii”

Mulţi cred că Alfred Nobel şi-ar fi destinat banii pentru premiu numai ca să ajute tinerii autori primi de promisiuni şi nu înţeleg de ce sunt daţi aceşti bani unor autori vârstnici, care de obicei au creată o situaţie confortabilă şi adesea nu mai produc nimic. Nobel a spus odată: „Ca regulă generală, prefer să am grija de stomacul celor vii, decât de gloria defuncţilor”. Şi a adăugat: „Aş vrea să ajut visătorii, căci ei îşi croiesc cu greutate un drum în viaţă”. Asta nu a împiedicat ca primii şapte câştigători ai premiului Nobel pentru literatură să aibă o vârstă medie de şaptezeci de ani. Dar să nu uităm că Nobel nu a dat niciodată o definiţie a premiului şi nu a fost clarificat acest lucru nici după aceea. Din modestie sau din onestitate, unii laureaţi ai Premiului Nobel pentru literatură au declarat că se consideră mai puţin merituoşi decât anumiţi contemporani de-ai lor. În 1954, Emest Hemingway a obiectat că meritau mai mult decât el premiul Carl Sandburg, Bernard Berenson şi Isak Dinensen.

Marii marginalizaţi ai premiului Nobel: Zola, Tolstoi, Ibsen şi Strindberg

Emile Zola (1840-1902)
Emile Zola (1840-1902)

În ce priveşte omisiunile, unele sunt surprinzătoare. De ce Zola şi Tolstoi nu au obţinut premiul în cursul primilor ani? De ce nu au fost decernate niciodată lui Ibsen şi Strindberg? În acea epocă, membrii juriului erau oare inculţi sau mărginiţi? Sau poate a existat vreo problemă de orgoliu şi de prejudecăţi? Este adevărat că a fost vorba uneori de prejudecăţi, câteodată de orgoliu, altădată de politică sau de alte slăbiciuni. Emile Zola a trăit pânâ în 1902; a fost deci eligibili în două rânduri. A şi fost propus, în primul an, de către celebrul chimist Pierre Berthetot. Dar să nu uităm că Alfred Nobel detesta „Nana” şi celelalte romane naturaliste ale lui Zola; îl găsea prea prozaic şi prea realist.

În cazul lui Tolstoi, Ibsen şi Strindberg au existat prejudecăţile unui singur om, care a împiedicat alegerea celor trei. Este vorba de Carl David af Wirsen, în vârstă de optzeci şi cinci de ani, pe atunci preşedintele Academiei suedeze. Cum s-a întâmplat? Nu este simplu de explicat.

Marele Tolstoi, dezavantajat de un academician boşorog de 85 de ani

Lev Tolstoi (1828-1910)
Lev Tolstoi (1828-1910)

În primul an, Academia franceză propusese candidat un poet relativ puţin cunoscut pe atunci: Sully Prud’homme. Academia suedeză s-a lăsat influenţată de omologul său francez, astfel că juriul a decernat premiul lui Sully Prud’homme. Lumea literară a fost scandalizată; în Suedia, vreo cincizeci de scriitori şi artişti au semnat o cerere în favoarea lui Tolstoi. În realitate, autorul romanului „Război şi pace” nu putea fi ales în primul an, pentru că nimeni nu-l propusese oficial candidat. S-a reparat această omisiune în anul următor şi astfel Tolstoi a fost propus în 1902. Juriul avea de ales între Mamimsen, Spencer şi Tolstoi.

Dar în acel moment a intervenit Wirsen. El a recunoscut că „Război şi pace” este o capodoperă, dar a reproşat operelor anterioare că ar fi căutat senzaţionalul, l-a acuzat pe marele scriitor că ar fi condamnat civilizaţia şi ar fi apărat anarhia, că a avut tupeul să rescrie Noul Testament şi, „crimă între crime”, că a criticat premiile de acest gen care se acordă scriitorilor, găsindu-le nocive. Această diatribă înflăcărată a lui Wirsen a hotărât votul: Tolstoi a fost respins şi, cu toate că a mai trăit destul ca să se îndrepte această eroare, timp de opt ani, candidatura lui nu a fost luată niciodată în   serios.

“Nu voi accepta decât premiul anti-Nobel”

August Strindberg (1849-1912)
August Strindberg (1849-1912)

În ceea ce-l priveşte pe Strindberg, opoziţia manifestată împotriva sa de către membrii Academiei a fost nefastă şi mult mai amară. Wirsen a hotărât că piesele de teatru ale lui Strindberg sunt demodate. Această judecată a fost hotărâtoare. Pe de altă parte, se pare că însuşi Strindberg ar fi fost propriul său inamic. De fapt, nu numai Wirsen, dar jumătate din Academie şi însuşi regele Suediei erau îngroziţi de viaţa particulară a dramaturgului. Strindberg fusese eliminat din şcoală încă din primele clase. Se căsătorise şi divorţase de trei ori. Fusese închis pentru blasfemie. Era petrecăreţ, antisemit, adept al magiei negre. Şi dacă vreodată ar fi existat o speranţă pentru el, a năruit-o singur, acoperind Academia suedeză de ridicol în cărţile sale. „Premiul anti-Nobel este singurul pe care l-aş accepta”, scrise el. Nimănui nu-i place să onoreze pe cineva care-l insultă tot timpul. Nici Wirsen, nici Academia n-au întîmpinat nicio greutate ca să împiedice premierea lui Strindberg.

Membrii premiului Nobel nu sunt nici infailibili, nici orbi

În decursul anilor, în lumea întreagă sunt citite articole laudative despre laureaţii Premiului Nobel, pe care mulţi îi cred fiinţe fabuloase. Cititorul acestui site trebuie să ştie că juriul care distribuie, începând cu 1901, premiile Nobel, este compus din simpli muritori. Sunt oameni instruiţi, vor să fie obiectivi şi de o perfectă integritate, dar ei sunt… muritori. Au prejudecăţi personale, simpatii şi antipatii, uneori îşi vanităţi. Ei pot să influenţeze şi să se lase influenţaţi. Pot să fie cosmopoliţi sau îngust naţionali, pot să fie erudiţi într-o ramură şi ignoranţi în alta. Dar, în afara acestor consideraţii, ei, în ansamblu, se străduiesc să depăşească limitele subiectivismului şi să îndeplinească voinţa lui Alfred Nobel, cât pot omeneşte mai bine.

Orgoni Crystal