Tezaurul de la Pietroasa a fost îngropat de regele got Athanaric acum aproape 1.700 de ani?

2.449 vizualizari

Cunoscut cel mai adesea sub denumirea de „Cloşca cu pui”, Tezaurul de la Pietroasa a fost descoperit de către doi ţărani în 1837, pe când lucrau la extragerea pietrei dintr-o carieră de pe coasta numită Via Ardelenilor a muntelui Istriţa, lângă satul Pietroasele, judeţul Buzău.

Puţine descoperiri arheologice au produs la vremea lor o atât de mare senzaţie ca aceea a tezaurului de la Pietroasa, prin considerabila cantitate de metal preţios pe care o conţine, prin strălucirea decorului său policrom şi prin iscusinţa cu care diversele sale elemente au fost lucrate. În cercurile ştiinţifice, atât din ţara noastră, cât şi din străinătate, diferitele probleme istorice pe care le ridică acest tezaur în legătură cu originea, scopul şi caracterul său etnic, arta sa atât de variată şi inscripţia runică de pe una din piesele sale au stârnit un viu şi continuu interes.

Din cele 22 de piese descoperite iniţial, au mai putut fi salvate şi recuperate de autorităţi doar 12, în parte mutilate. Împreună, cele 12 piese cântăresc azi 18,7975 kg aur de peste 20 carate şi după tehnica cu care au fost lucrate, formează două grupe. În prima grupă, intră piesele turnate în aur masiv: un taler, o cană cu siluetă înaltă, o pateră (farfurie largă) cu decor în relief, un colan de purtat la gât (torques) fără ornamente şi un al doilea colan, tăiat în două de către descoperitori şi pe care este gravată o inscripţie cu semne runice. A doua grupă conţine obiecte încrustate cu pietre: două vase poligonale cu toarte stilizate zoomorf, un colan şi patru mari fibule în formă de pasăre. Patera, cu diametrul de 0,257 m, oferă ca decor principal o friză interioară formată din 16 zei şi o zeiţă în centrul vasului, stând pe tron.

Două dintre piesele componente au dispărut în decursul reținerii lor în Rusia. În prezent, cele zece piese restituite în 1956 sunt expuse la Muzeul Național de Istorie din Bucureşti.

În jurul identificării acestor divinităţi s-au iscat multiple discuţii. Inscripţia de pe fragmentele de brăţară prezintă şi azi serioase dificultăţi în privinţa descifrării, din cauza deteriorării în urma furtului din 1875 şi a neseparării cuvintelor prin puncte. Epigrafiştii sunt cu toţii de acord numai asupra ultimului cuvânt : „hailag”, cu înţelesul de „sacru” sau „consacrat”.

Analizat din punct de vedere artistic şi meşteşugăresc, tezaurul duce la concluzia că nu are o unitate stilistică, ci a fost produsul mai multor ateliere şi influenţe artistice, care ne duc în lumea clasică greco-romană, în complexul artei greco-sarmate din sudul Rusiei. După unele ipoteze tezaurul este germanic nu numai prin inscripţie şi prin faptul că în momentul îngropării se afla în posesia unui atare neam (vizigoţii). El nu este îngropat mai târziu de anul 400 d.Hr. După alte ipoteze, analiza elementelor stilistice scoate în mod evident caracterul germanic al tezaurului.

Discuţiile privitoare la originea şi cronologia pieselor tezaurului nu sunt terminate nici azi. În ele, de exemplu, Odobescu vedea piese cu stil decorativ din mai multe epoci, nu prea îndepărtate, sacerdotale, care au constituit probabil tezaurul de odoare al unui templu gotic. O vreme, el a acceptat ipoteza pastorului evanghelic din Bucureşti, Rudolf Neumeister, după care tezaurul fusese ascuns de către regele got Athanaric prin anul 376 d.Hr., cu ocazia fugii sale peste Dunăre din faţa atacului hunilor.