Pe 14 aprilie 1865, cel de-al 16-lea preşedinte american, Abraham Lincoln, fu asasinat de un actor pe nume John Wikes Booth, în timp ce se afla la Teatrul Ford din Washington. Crima a devenit una dintre cele mai mari tragedii din istoria omenirii, iar în acest articol vom încerca să desluşim enigmele ei. Cine a călăuzit mâna asasinului John Wilkes Booth, cine se afla în spatele lui?
Multă vreme, istoriografia oficială avea doar o singură versiune în ceea ce priveşte asasinarea preşedintelui american, dar situaţia s-a schimbat după apariţia monografiei lui O. Eisenschiml – „De ce a fost asasinat Lincoln?” (1937), în care acesta susţinea propria sa explicaţie în ceea ce priveşte cauzele asasinatului. După studiul lui Eisenschiml, au apărut o mulţime de lucrări, ale căror autori fie că îi acceptau în întregime sau parţial concluziile, fie că polemizau vehement cu el.
Cine îl iubea şi îl ura pe preşedintele Lincoln?
La sfârşitul războiului civil din SUA (1861-1865), situaţia lui Lincoln era destul de dificilă. El se bucura de încrederea maselor largi ale americanilor, dar numărul duşmanilor săi politici nu numai că nu se micşora, ci, dimpotrivă, creştea. Îl urau atât plantatorii sudişti, cât şi simpatizanţii acestora din statele nordice, „capetele de aramă”, adepţi ai bunei înţelegeri cu statele sclavagiste rebele. Totodată, politica dusă de Lincoln continua să provoace nemulţumirea radicalilor – aripa de stânga a propriului sau partid, partidul republican, extrem de neomogenă. Din el făceau parte oameni care, în numele democratizării Sudului şi a întregii ţări, insistau pentru înlăturarea deplină a influenţei plantatorilor rebeli, dar şi politicieni care urmăreau aplicarea aceloraşi măsuri drastice în scopul jefuirii economice a Sudului de către capitaliştii nordici.
De ce un poliţist indisciplinat – Parker – a fost desemnat ca paznic al preşedintelui Lincoln?
Paza lojei preşedintelui, în seara fatală a zilei de 14 aprilie 1865, i-a fost încredinţată poliţistului John Parker. Aflat în serviciu din 1861, Parker reuşise să se chivernisească cu nenumărate sancţiuni pentru tot felul de încălcări ale disciplinei, trândăvie, beţie, scandal intr-o casă de toleranţă. Când asasinul Booth pătrunsese în lojă, poliţistul era plecat pentru a da pe gât un păhărel în compania lacheului şi a vizitiului preşedintelui. Parker a fost deferit justiţiei, dar din documentele care s-au păstrat în arhiva poliţiei din Washington, nu rezultă dacă el a fost într-adevăr judecat.
Dar, poliţistul Parker a avut acelaşi comportament şi după ce preşedintele a fost asasinat. În noiembrie 1865, a primit o mustrare pentru comportare necorespunzătoare, dar tot fără urmări. În iulie 1868 a fost prins dormind în post; după două săptămâni, era scos din cadrele poliţiei pentru „neglijarea gravă a îndatoririlor” sale. Aceasta să fi însemnat că nu mai exista mâna care îl sprijinise până atunci pe Parker, chiar şi în situaţii cu mult mai dificile? Ciudat e că, cu doar câteva săptămâni înainte de concedierea lui Parker, ministrul de război Stanton a fost destituit, dar că nu există date care ar putea atesta vreo legătură între aceste două evenimente.
Nu există niciun fel de dovezi ale participării poliţistului Parker la conspiraţie, iar împotrivirea lui Stanton de a se obţine condamnarea poliţistului putea fi dictată de alte motive ca, de exemplu, de a nu atrage atenţia asupra unei greşeli atât de evidente a serviciului de securitate, subordonat ministrului de război, cum era însărcinarea acordată unui beţiv de a-l ocroti pe preşedinte.
Autorităţile cunoşteau că viaţa preşedintelui Lincoln era pusă în pericol
„Poliţia naţională executivă”, condusă de faimosul colonel Lafayette Baker, cât şi alte organe, însărcinate să asigure paza preşedintelui, n-au făcut nimic pentru a preîntâmpina atentatul. Or, nici pentru Stanton şi nici pentru Baker, demult nu mai constituia un secret că viaţa preşedintelui e în pericol. Chiar ii şi raportaseră lui Lincoln despre acest lucru.
Unele documente descoperite ulterior în arhive au arătat că autorităţile cunoşteau faptul că se pregăteşte asasinarea lui Lincoln. Astfel, se ştia de vizitele actorului Booth la modesta locuinţă a văduvei Surratt şi tainicele consfătuiri ale acestuia cu stăpâna casei, fiul ei şi alte persoane, printre care şi un agent al sudiştilor, ce îşi zicea August Howell. La 20 februarie 1865, s-a aflat despre planul răpirii lui Lincoln în ziua preluării oficiale, de către acesta, al celui de al doilea mandat prezidenţial. Informaţia fusese comunicată ministrului de război Stanton. Mai mult, în ziua de 24 martie 1865, a fost arestat spionul Howell, care venea în vizită la pensiunea doamnei Surratt. Dar, ministrul de război nu a tras niciun fel de concluzii din faptul că arestarea lui Howell confirmase informaţiile despre întâlnirile conspirative ale actorului Booth. La rândul său, colonelul Baker, care se pricepea, când era nevoie, să stoarcă adevărul de la agenţii inamici arestaţi, n-a luat de această dată niciun fel de măsuri pentru interogarea amănunţită a lui Howell.
Există probe scrise că Lincoln, ca politician lucid, ţinea seama de posibilitatea unui atentat şi lua unele măsuri de precauţie, deşi nu putea suferi prezenţa unei gărzi numeroase, în uniforme strălucitoare de paradă. În timpul zilei de 14 aprilie, preşedintele trecuse pe la ministrul de război şi îi ceruse un însoţitor de nădejde la Teatrul „Ford”, unde intenţiona să asiste, în seara aceleiaşi zile, la un spectacol de comedie. Preşedintele l-ar fi vrut pe Eckart, dar ministrul Stanton l-a refuzat categoric, motivând că Eckert are foarte multe treburi importante la minister. Atunci, Lincoln consimţi, fără plăcere, să-l ia pe maiorul Rathbone.
Trebuie menţionat faptul că Eckert fusese invitat ca oaspete şi nu ca paznic la uşa lojei. Prin urmare, el nu-l putea împiedica pe Booth să tragă cu pistolul. Maiorul Henry Rathbone, un filfizon tânăr şi monden, apăruse în lojă împreună cu logodnica, probabil neînarmat, gândindu-se cel mai puţin că avea misiunea de a-l apăra pe preşedinte.
Încă un lucru: la spectacol fusese invitat şi Ulysses Grant, comandantul suprem al armatei, dar acesta refuză invitaţia, învocând ca motiv dorinţa de a-şi vedea copiii, care se aflau în afara Washingtonului. Evident că prezenţa lui Grant la teatru ar fi complicat sarcina conspiratorilor. El ar fi fost însoţit de o escortă militară, în dreptul lojei ar fi fost postate santinele şi este puţin probabil că un străin ar fi putut pătrunde în ea şi s-ar fi putut apropia de preşedinte fără a fi fost reţinut de aghiotanţii generalului.
Cine era asasinul, John Wilkes Booth?
John Wilkes Booth, asasinul lui Lincoln, s-a născut în familia unui renumit actor, care în curând căzu în patima beţiei. Era al nouă lea din cei zece copii, răsfăţatul mamei. Urmând exemplul tatălui şi al fratelui său mai mare, în anul 1856 Booth se angajează actor în trupa teatrului din Baltimore. Nu era un actor cu adevărat talentat, cu toate că şi-a câştigat o mare faimă. În anii războiului civil, era deja o celebritate, o stea, primind onorarii fabuloase pentru vremea aceea. Se ocupa, totodată, şi cu speculaţii comerciale. Frumos, îngâmfat, cu maniere aristocratice, îndelung studiate, Booth devenise idolul femeilor.
Deşi fraţii săi erau partizanii Nordului, Booth se raliase sudiştilor, devenind colaborator al serviciului lor de spionaj. În cursul zilei de 14 aprilie 1865, actorul, după toate aparenţele, a hoinărit prin Washington fără niciun rost. Mai târziu, ancheta va stabili deplasările lui Booth, inclusiv vizitarea pe furiş a Teatrului „Ford”, unde a cercetat amănunţit loja guvernamentală şi a făcut o gaură în uşă. Booth lăsase din timp o şipcă de lemn, care putea bloca clanţa uşii dinspre coridorul ce trebuia străbătut pentru a ajunge la loja guvernamentală.
Misterul biletului asasinului către vicepreşedintele Johnson
La orele 15:30 din acea zi fatidică, Booth comite cea mai inexplicabilă faptă. Vine la hotelul Kirkwood şi întreabă portarul dacă este acasă domnul Atzenrodt. „Nu, nu este acasă”. Booth se pregătea să plece, dar apoi s-a întors şi a întrebat dacă vicepreşedintele Johnson este acasă. Aflând că Johnson lipseşte, Booth a cerut hârtie şi a scris la repezeală câteva cuvinte: „Nu vreau să vă deranjez. Sunteţi acasă?”. Lăsând un bilet şi lui Atzenrodt, Booth părăseşte hotelul.
Este inexplicabil refuzul lui Johnson de a da vreo explicaţie referitoare la biletul lăsat de Booth. Detectivii care încercaseră să cerceteze această problemă au afirmat că Johnson l-ar fi cunoscut pe Booth la Nashville, în timp ce era guvernator al statului Tennessee.
Moartea lui Lincoln era pentru Johnson – după cum afirmau duşmanii săi – singura lui şansă de a deveni preşedinte. Mai târziu, adversarii lui Johnson din Congres îl învinuiră făţiş că „a ajuns pe poarta crimei la postul de preşedinte”.
Adepţii teoriei conspiraţiei sunt gata să vadă în scrisoarea lui Booth manevra machiavelică a lui Stanton: asasinarea lui Lincoln şi Seward, împreună cu compromiterea lui Johnson, ar fi deschis calea ministrului de război spre culmile puterii.
Ce s-a întâmplat după asasinarea lui Lincoln?
Booth părăseşte hotelul Kirkwood. Reuşeşte fără greutate să pătrundă în Teatrul „Ford”, să ajungă în loja guvernamentală şi sa-l împuşte pe Lincoln. Sărind din lojă pe scenă, asasinul, fără a fi reţinut de cineva, iese în fugă din clădirea teatrului, sare pe cal şi dispare în întuneric. Garda militară care păzea ieşirile din capitală i-a lăsat să treacă pe Booth şi pe Herold, unul din ajutorii săi. Ceilalţi conspiratori au fost arestaţi în cursul următoarelor câteva zile. Booth şi Herold găsiră adăpost la ferma lui Garrett, partizan înverşunat al Sudului.
Asasinarea lui Lincoln provocase panică în cercurile guvernamentale. Andrew Johnson, a doua personalitate în stat după preşedinte, se sustrase îndatoririi de a conduce acţiunile autorităţilor în noaptea de 14 spre 15 aprilie. Cel care îi urma în ierarhie – secretarul de stat Seward – era grav rănit. În aceste ore şi zile, şef al puterii executive se dovedi a fi, efectiv, ministrul de război Stanton. Lui Stanton i se subordonau armata şi serviciul de spionaj, poliţia secretă şi cenzura militară. El exercita şi controlul asupra comunicaţiilor telegrafice.
De ce-a fost împuşcat mortal asasinul?
Cum au fost prinşi Booth şi Herold? În noaptea de 25 spre 26 aprilie 1865, şopronul de la ferma lui Garrett, în care se ascundeau Booth şi Herold, a fost înconjurat de un detaşament militar, aflat sub comanda locotenentului Edward Doggerty şi a agenţilor secreţi – locotenent-colonelul Everton Conger şi locotenentul Luther Baker, vărul şefului serviciului secret. Booth refuza să se predea, însă Herold se grăbi să iasă din hambar şi a fost imediat înşfăcat de soldaţi. Actorul continua să se ambiţioneze şi şopronul a fost incendiat. Deodată se auzi o împuşcătură: Booth fusese rănit mortal. Soldaţii sparseră uşa şi îl scoaseră din şopronul cuprins de flăcări…
Stanton ordonase ca Booth să fie prins viu. Totuşi, lucru ciudat, unul dintre ofiţerii care conduceau acţiunile de urmărire a asasinului a ordonat, dimpotrivă, să se tragă în ucigaş imediat ce va fi zărit. Ofiţerul, care a dat acest ordin şi care se afla împreună cu detectivii, era colonelul William P. Wood, omul ministrului de război.
Misterul jurnalului asasinului
Booth a mai trăit o vreme după ce a fost împuşcat, rămânând pe deplin conştient. În buzunarele lui s-au găsit: un cuţit militar, o pipă, o busolă de buzunar, fotografii ale amantelor… Şi, lucrul cel mai important, un mic carnet roşu: jurnalul.
În Comisia judiciară a Congresului SUA, care se ocupa cu cercetarea împrejurărilor asasinării lui Lincoln, locotenentul Luther Baker a adăugat că din jurnalul secret al lui Booth fusese rupte unele file (mai exact 18 file). Baker mai afirmase că agenţii lui Stanton ar fi făcut copii de pe aceste pagini, şi primiseră ordinul de a le transmite ministrului.
După senzaţionala declaraţie a lui Baker, procurorul general al armatei, Hoit, s-a grăbit să asigure, sub prestare de jurământ, că jurnalul se află intact şi nevătămat, însă el nu putea şti cum arăta la început jurnalul, deoarece l-a primit din mâna şefului său din Ministerul de război. Mai târziu, încercând să înlăture bănuielile asupra lui Stanton, Hoit a afirmat că filele au fost rupte, probabil, de Booth însuşi. Stanton, in declaraţiile sale, sprijinea această versiune. Baker, în schimb, continua să susţină contrariul.
Mari mistere ridică şi trupul lui Booth. Cadavrul a fost arătat câtorva persoane care îl cunoşteau pe ucigaş. Ulterior, procesul-verbal de identificare a cadavrului a fost supus, în repetate rânduri, unor analize critice: s-au descoperit unele contradicţii, pasaje confuze, ca de exemplu faptul conform căruia Booth avea vătămat piciorul drept (în timp ce, pe 14 aprilie, el îşi fracturase piciorul stâng).
Descoperirea după 100 de ani care schimbă totul
Dar, pe la mijlocul secolului al XX-lea, o nouă descoperire a schimbat total datele asasinatului din 1865. E. Neff, din New Jersey, de profesie chimist şi istoric amator, a intrat la un anticariat din Philadelphia si a cumpărat, cu o jumătate de dolar, un volum care conţinea numerele revistei „Colburn’s United Services Magazine“ din a doua jumătate a anului 1864. Această colecţie a revistei, cumpărată întâmplător, a slujit drept fundament al probei, complet neaşteptate, că Stanton a organizat asasinarea lui Lincoln, că Laffayette Baker a fost otrăvit, din ordinul aceluiaşi ministru de război, pentru a se păstra secretul conspiraţiei.
Cum s-a făcut această descoperire? Răsfoind într-o bună zi aceste reviste vechi, Neff a observat un mare număr de cifre şi litere, scrise cu creionul pe marginile din stânga. Cu ajutorul unor specialişti în domeniul codurilor, Neff reuşi să afle că aceste însemnări reprezintă două mesaje cifrate. Cifrul se dovedi a fi destul de complicat şi, ce e mai important, se schimba de la o pagină la alta.
Primul mesaj, din paginile 181, 183, 185-211 şi datat 2 mai 1868, spune: „Sunt tot timpul urmărit. Aceştia sunt profesionişti. Nu voi reuşi să-i păcălesc. În noua Romă au fost odată ca niciodată trei: Iuda, Brutus şi spionul. Fiecare dintre ei îşi zicea că după moartea lui Avraam va deveni rege. Nu aveau încredere unul în celălalt. Dar aşa se apropiau ei de acea zi, aşteptând momentul hotărâtor când unul dintre fiii lui Brutus, cu pistolul în mână, se va putea strecura în spatele acestui om sortit pieirii, să-i tragă un glonţ în cap şi să-i arunce hăt departe leşul neajutorat. Când cel căzut era pe patul morţii, a venit Iuda cu semne de preţuire faţă de cel pe care îl ura; şi când, în sfârşit, l-a văzut murind, a spus: «El aparţine acum istoriei, iar naţiunea acum îmi aparţine mie». Dar, vai, soarta hotărâse ca Iuda să cadă treptat în dizgraţie, iar împreună cu el a fost doborât şi Brutus. Iar dacă cineva o să vrea să afle ce s-a întâmplat cu spionul, vă pot spune cu certitudine că acela am fost eu”. Apoi urma semnătura: „Laffayette C. Baker”.
Cel de-al doilea mesaj, notat pe paginile 106-120, 126, 127 şi 245, a fost cifrat cu mult mai simplu decât primul: „La 10 aprilie şaizeci şi cinci, am aflat pentru prima oară că planul se realizează. Eckert stabileşte toate legăturile, acţiunea va avea loc pe paisprezece. Nu ştiam numele asasinului, dar cunoşteam cea mai mare parte a tuturor celorlalte lucruri când am discutat despre asta cu E.S. Acesta şi-a exprimat în aceiaşi timp mirarea şi neîncrederea. Apoi a spus: «Participi şi dumneata la această acţiune. Să aşteptăm şi să vedem ce va ieşi din toate astea şi atunci o să ştim mai bine cum trebuie să procedăm în cazul de faţă». Mi-am dat curând seama ce are el în vedere spunând că sunt participant la această acţiune când mi s-a arătat a doua zi un document care, după cum ştiam, era falsificat, dar bine falsificat. Din acest document rezulta că mi se încredinţase conducerea conspiraţiei având ca scop răpirea preşedintelui cu vicepreşedintele în calitate de instigator. Aşa am devenit participant la această acţiune, deşi nu aveam o asemenea intenţie”.
În continuare, în mesaj se spunea: „Pe treisprezece, el a aflat că preşedintele ordonase deschiderea sesiunii Adunării Legislative a statului Virginia, în vederea tranşării problemei privind încetarea acţiunilor trupelor acestui stat împotriva SUA. Cuprins de agitaţie, el s-a dezlănţuit imediat într-o tiradă demenţială. Mi-am dat seama atunci, pentru întâia oară, de amploarea dezechilibrului său psihic şi de ura lui dementă, fantastică, împotriva preşedintelui. Puţini miniştri de război îi stimează pe preşedinte sau strategia lui, însă rar se întîmplă ca vreunul dintre ei să anuleze un ordin dat de preşedinte. Totuşi, într-un astfel de moment demenţial, ei a expediat generalului Weitzel o telegramă, prin care anula ordinul dat de preşedinte în ziua de doisprezece. Apoi, a izbucnit într-un hohot de râs, de te treceau fiorii şi a spus: «Dacă o să vrea să afle cine i-a anulat ordinul, îl vom lăsa pe Lucifer să-i comunice acest lucru. Du-te, Tom, şi supraveghează pregătirile. Aici nu se admit greşeli.« Atunci am aflat pentru primă dată că el era unul dintre acei ce răspundeau de organizarea conspiraţiei al cărei scop era asasinarea preşedintelui, înainte de asta mă gândeam mereu că sau nu are încredere în mine, aşa cum nu avea încredere în nimeni, sau protejează pe cineva până când va fi mai rentabil să-l trădeze. Astăzi, însă, cunosc adevărul şi acest lucru mă înspăimântă cumplit. Mă tem că s-ar putea, intr-un anumit fel, să devin ţap ispăşitor.
În conspiraţie au fost atraşi nu mai puţin de unsprezece membri ai Congresului, nu mai puţin de doisprezece ofiţeri ai armatei, trei ofiţeri ai flotei şi cel puţin 24 de persoane civile, dintre care unul era guvernator al unui stat loial. Cinci erau mari bancheri, trei – ziarişti cunoscuţi în toată ţara şi unsprezece – industriaşi influenţi şi bogaţi. Probabil au mai fost şi alţii, care mi-au rămas necunoscuţi.
Numele acestor conspiratori cunoscuţi sunt indicate, fără comentarii sau cifrare, în primul volum al acestei serii. Persoanele indicate au contribuit la această acţiune cu optzeci şi cinci de mii de dolari. Numai opt persoane cunoşteau detaliile amănunţite ale conspiraţiei şi numele celorlalţi.
Mă tem pentru viaţa mea. L.C.B.“
E lesne de înţeles că o asemenea descoperire senzaţională a fost considerată la început, aproape în unanimitate, drept o mistificare. O astfel de scrisoare putea fi întocmită uşor de orice mucalit, având anumite cunoştinţe în domeniul istoriei americane. Era bănuit chiar şi Neff. Dar, semnătura „L.C. Baker” a fost recunoscută de renumitul expert grafolog Stanley Smith ca fiind incontestabil autentică, comparând-o cu semnăturile cunoscute ale lui Baker. Dar pe mulţi nici lucrul acesta nu i-a convins.
Neff s-a apucat să studieze ultimii ani ai vieţii lui Baker. Acesta a fost scos la pensie în februarie 1866, când preşedintele Johnson a aflat că excesiv de curiosul Baker instituise supravegherea secretă a Casei Albe. Părăsindu-şi slujba, Baker se mutase la Philadelphia, unde a şi murit la 3 iulie 1868. Neff se hotărî să înceapă cercetările în enorma arhivă a oraşului Philadelphia, cu speranţa că va găsi cheia enigmei. Avu norocul de a da peste testamentul lui Baker, din 30 aprilie 1866, prin care generalul îşi desemna soţia, trei fraţi şi trei nurori drept moştenitorii săi. După aceea a fost descoperit certificatul de deces al lui Baker, care indica drept cauză a morţii meningita, în timp ce ziarele anunţaseră că fostul şef al contraspionajului murise de febră tifoidă.
S-a păstrat lista cărţilor lui L. Baker, rămase după moartea acestuia. În această listă figurează şi colecţiile legate ale revistei „Colburn’s United Services Magazine”, din 1860 până în anul 1865. Lipseşte doar volumul cu revistele din prima jumătate a anului 1864, exact acela în care, dacă ar fi să dăm crezare mesajului cifrat, Baker enumerase numele conspiratorilor.
În august 1977, cotidianul „Washington Post” anunţa că FBI-ul întreprinde noi cercetări privind împrejurările asasinării lui Lincoln, că filele din jurnalul lui Booth, dispărute în mod misterios, au fost descoperite într-un cufăr din podul casei aparţinând urmaşilor lui Stanton, că au fost demascaţi participanţii la conspiraţia care a pus la cale asasinarea preşedintelui. Într-un alt articol însă, publicat în acelaşi număr al ziarului, se arăta că sursa tuturor acestor informaţii este un oarecare Joseph Lynch, care refuză să comunice adresa urmaşilor lui Stanton şi dispune nu de paginile propriu-zise ale jurnalului, ci numai de o înregistrare pe bandă de magnetofon a propriei lecturi a acestor pagini, făcută pentru amintiri.
În 1979, într-o cuvântare consacrată tehnicii de cercetare a asasinării preşedinţilor americani în trecut şi în prezent, directorul FBI-ului, W. Webster, a confirmat, citându-i pe experţi, autenticitatea jurnalului lui Booth, în care nu s-au descoperit urme de scriere secretă, dar din care lipsesc 43 de file.
Indiferent ce s-a întâmplat până la urmă, asasinarea lui Lincoln rămâne poate unul dintre cele mai mari mistere din istoria modernă a omenirii…