Mort la treizeci şi şapte de ani, după o viaţă de austeritate şi cucernicie, împărţită între asceză şi caritate, diaconul jansenist Francois de Paris a fost înhumat în anul 1727 la cimitirul Saint-Medard, unde mormântul sau a devenit loc de închinăciune pentru săracii din cartier, martori ai faptelor sale bune.
Nu trecu mult, şi mormântului diaconului i se atribuiră pretinse miracole: oameni veniţi cu beteşuguri, după ce se zvârcoleau în spasme, se trezeau „tămăduiţi”. Credulitatea oamenilor simpli şi opoziţia politică – care folosi prilejul pentru a le juca o festă regelui şi papei – dădură fenomenului proporţii cu totul neobişnuite. Cimitirul se transformă în spital, birt şi loc rău famat, unde voyeurii veneau să vadă femei în transă. O prinţesă dădu o mie de scuzi pe o izmana veche a diaconului, ca să-şi trateze boala de ochi.
În cele din urmă, pe data de 28 ianuarie 1732, şeful poliţiei dispuse închiderea cimitirului. Sub sigiliu, cineva scrise:
Dumnezeu nu are voie, căci regele se opune / Ca în locul cu pricina să mai facă vreo minune.