Un eveniment care i-a zguduit pe oficialii Bizanţului acum 1.500 de ani: răpirea unui copil „în ceruri”. Ce-a văzut el acolo?

În anul 436 al erei creştine, Bizanţul a fost teatrul unui eveniment uluitor. În acea perioadă cumplită, oraşul era bântuit când de ciumă, când de foamete şi de cutremure. Zidurile împrejmuitoare cu ale lor cincizeci şi şapte de turnuri fuseseră distruse.

Doborâţi de atâtea calamităţi „toţi locuitorii Bizanţului” – relatează istoricul Nichifor – „părăsiseră oraşul şi se refugiaseră la ţară unde, împreună cu împăratul Teodosiu şi cu patriarhul Produs, nu mai conteneau să se roage pentru ca oraşul să fie cruţat de distrugerea completă; dar ameninţarea continua, continuau să bântuie şi cutremurele care erau pe cale să-i înghită pe oameni… când s-a întâmplat o minune cu totul şi cu totul neaşteptată şi mai presus de orice închipuire care i-a uimit peste măsură pe oameni”.

S-a întâmplat ca aşa, pe neaşteptate, un copil aflat în mulţime să fie luat pe sus şi dus departe în slava cerului că de abia se mai putea vedea; după care, coborât fiind pe pământ, copilul le-a spus patriarhului şi împăratului şi tuturor celor de faţă cum că „asistase la un mare concert al îngerilor care îl proslăveau pe bunul Dumnezeu cu cântecele lor sfinte”.

Această „minune” a fost confirmată şi de Acaciu – episcop al Constantinopolului – care a spus: „Tot oraşul l-a văzut pe acel copil”. Iar istoricul Cesare Baronio (1538-1607), autor al scrierii Annali ecclesiastici (Anale ecleziastice) a comentat, o mie de ani mai târziu: „Un eveniment atât de important merita să fie pomenit până şi în cea mai îndepărtată posteritate şi să rămână mereu în amintirea oamenilor prin consemnarea în analele bisericeşti. Aşa cum grecii, după ce l-au înregistrat cu cea mai mare consideraţie în străvechiul lor Menologiu îl comemorează în fiecare an în bisericile lor”.