Pe 27 ianuarie 1840, de pe ţărmul estic al Insulei Sanday (Scoţia) a fost vizibilă deasupra Mării Nordului, timp de 10 minute, imaginea unui oraş straniu, cu clădiri asemeni unor mănunchiuri de turnuri hexagonale. Unele erau translucide, altele opace, dar toate străluceau în soare, cu irizaţii albastre, verzi şi violete. Localnicii spuneau că li se arătase cetatea de cristal a misterioşilor „Finn Folk”.
Ştirea a apărut în presa britanică, însă a trecut aproape neobservată, căci publicul era atent la căsătoria Reginei Victoria cu Prinţul Albert de Saxa-Coburg, ce era programată în aceeaşi perioadă. Putea fi o halucinaţie, nu?
Însă orasul-fantomă a reapărut 17 ani mai târziu. În 1857, el s-a ivit iarăşi pe cerul insulei, timp de trei ore. De data asta l-au văzut sute de martori, iar fenomenul a fost descris identic: toate edificiile aveau suprafeţe, muchii şi colţuri de o regularitate ce evoca perfecţiunea unui sistem cristalin. O aglomerare de monoliţi-turnuri, cu străzi, poduri şi pasaje ascunse în labirintul imenselor coloane.
Ce au zărit locuitorii din Sanday? Un miraj? Puţin probabil. Chiar dacă atmosfera rece a Scoţiei ar fi întrunit, prin absurd, extremele condiţii sahariene, văzduhul trebuia să reflecte un peisaj real, nu un megalopolis de hexagoane-columnă! Pe Pământ nu există oraşe de cristal.
Şi totuşi… legendele spun că în vechime (acum peste 100.000 de ani) a existat un popor extrem de avansat tehnologic – hyperboreenii. Hyperborea se situa, potrivit tradiţiei, în regiunile arctice, întinzându-şi stăpânirea între Cercul Polar de Nord şi Islanda, Groenlanda şi o parte din actuala Canada. Să fi fost oraşul de cristal o proiecţie în timp a unuia dintre megalopolisurile hyperboreene?