Răzbunarea şi costul ei

865 vizualizari
Imagine: pixabay.com (Commons Creative – free)

Răzbunarea: e naturală ca şi clipitul. A fost examinată de antropologi, psihologi, filozofi, experţi în drept, poeţi, dramaturgi şi chiar de primatologi – cimpanzeii îşi pedepsesc hoţii răsturnându-le mesele cu mâncare pentru a nu-i lăsa să se bucure de roadele infracţiunii lor.

În canonul albanez, o scriere din secolul XV (dar încă folosită), care detaliază regulile răzbunării, spune că rudele unui bărbat trebuie “să-şi ia înapoi sângele”, dacă acesta este împuşcat. În Iran, o moarte poate fi compensată cu o plată de sânge: 100 de cămile la începuturile Islamului; mii de dolari în zilele noastre. Viaţa unei fete valorează doar jumătate din cea a unui băiat. La fel şi un ochi; un dinte – a douăzecea parte. În Sicilia, există o tradiţie orală care descrie diverse metode pentru răzbunare: să legi picioarele unei persoane de gât astfel încât să se stranguleze atunci când se mişcă; legarea victimei cu mâinile la spate lângă un rug din lemn de măslin în flăcări; aruncarea într-o cocină cu porci flămânzi.

Abia recent economiştii au început să fie atenţi la răzbunare şi au încercat să o măsoare în viaţa reală. Într-un studiu publicat în iunie pe site-ul Biroului Naţional de Cercetări Economice (www.nber.org), Naci H. Mocan, economist la Universitatea de Stat Louisiana, a strâns informaţii despre 89.000 de oameni din 53 de ţări pentru a trasa o hartă a răzbunării. A descoperit că femeile, bătrânii, săracii şi locuitorii zonelor cu un grad ridicat al criminalităţii sunt categoriile cele mai răzbunătoare.

“Se punea problema dacă putem să cuantificăm sentimentele de răzbunare într-o manieră ştiinţifică”, a spus Mocan. “Este prima analiză a acestei probleme care ia în considerare date reale.” S-a dovedit că atributele personale – vârsta, venit, s*x – şi caracteristicile culturale ale ţării contribuie deopotrivă la dorinţa unei persoane de a se răzbuna, a adăugat Mocan. “Un sentiment că răzbunarea”, spune el, “care poate fi considerat primar, este direct influenţat de condiţiile economice şi sociale ale persoanei şi de ţară în care trăieşte.”

În ultimii 20 de ani, s-a dovedit cât de importante sunt încrederea şi reciprocitatea în dezvoltarea unor pieţe eficiente, a explicat Houser, iar ceea ce ajută la crearea încrederii este pedeapsa. Totuşi, pedeapsa poate scăpa de sub control şi oamenii se pot bloca într-un cerc vicios, cum e în cazul unui divorţ cu scântei sau al unei vrajbe vechi de familie. “Cum calculezi cuantumul adecvat al pedepsei ca să promovezi relaţii de piaţă eficiente?”, a întrebat Houser. S-ar putea dovedi, spune el, că “probabilitatea de a crea o economie de piaţă mai formală să depindă de cât de mult vrei să pedepseşti”.

Mocan a colectat date cuprinse într-un sondaj realizat de Institutul de cercetări juridice şi pentru infracţiuni interregionale al Naţiunilor Unite (UNICJRI) între anii ‘90 şi 2000. Subiecţii au fost chestionaţi care ar fi pedeapsa potrivită pentru un bărbat de 20 de ani găsit vinovat de furtul unui televizor color, dacă acesta era la cea de-a doua abatere. Pedepsele au variat de la alternativă închisorii de la două la şase luni până la închisoare pe viaţă. Mocan a încercat să ia în calcul diferitele valori ale televizorului în ţări diferite, eficientă sistemului legal şi pedeapsa medie pentru alte delicte.

În China, România şi Botswana, de exemplu, aproape 40% dintre respondenţi au optat pentru o pedeapsă cu închisoarea de patru sau mai mulţi ani. În Africa de Sud, rata a fost de 25%; 18-20% în Egipt, Ucraina şi Paraguay; 16% în Canada şi Indonezia; 12% în Statele Unite şi Filipine; aproape 4% în Norvegia şi Slovenia; şi 1% în Belgia şi Spania. În interiorul aceleiaşi ţări, cei care au fost victime ale aceluiaşi tip de infracţiune (în acest caz furtul) tind să fie mai răzbunători; nu la fel se întâmplă în cazul victimelor altui tip de infracţiune, ca tâlhăria.

Majoritatea concluziilor lui Mocan confirmă ceea ce deja cercetători din diferite domenii descoperiseră: sentimentele de răzbunare sunt mai puternice în ţările cu nivele ale câştigurilor şi educaţiei mai scăzute, în care domnia legii este firava şi în cazul celor care au trecut de curând prin război sau care sunt fragmentate din punct de vedere etnic sau lingvistic. Antropologii tind să creadă că sentimentele de răzbunare foloseau, la începuturile societăţii umane, la strângerea relaţiilor dintre membrii aceleiaşi familii sau ai unui grup. Ele ar fi fost mecanisme protecţioniste înainte de apariţia statelor, care au preluat rolul de a pedepsi răufăcătorii.