Războiul tehnologic dintre Betamax şi VHS: cine a fost câştigătorul?

1169

În anii ’70-’80, existau două formate principale de casete video pentru acasă: Betamax şi VHS. De la bun început s-a spus că Betamax a fost tehnologia superioară în formatele de casete video. Betamax a fost creaţia companiei Sony, din 1975, inginerii japonezi fiind încrezători că are o calitate superioară, atât la înregistrare, cât şi la redare (imagine și sunet).

Dar, în anul următor, un rival ameninţa Betamax-ul. Sistemul Video Home System (VHS), inventat de o altă corporaţie japoneză (JVC) era mai ieftin și înregistra mai mult, permițând oamenilor să păstreze pentru ei acasă copii de filme întregi sau meciuri sportive. Succesul VHS asupra rivalului Betamax a fost evident în SUA. În primul său an de vânzări, VHS a preluat 40% din afacerea Sony.

La un moment dat, a existat un zvon că formatul VHS a reușit și datorită refuzului companiei Sony de a permite producătorilor de filme por*ografice să folosească Betamax; chiar de ar fi adevărat zvonul, a fost puțin probabil să fi avut vreun efect consistent.

Adevărul e că VHS a fost pur și simplu mai accesibil, şi, de aceea, până în 1987 aproximativ 95% din toate aparatele video din lume foloseau formatul VHS. Până în 1988, 170 de milioane de aparate video au fost vândute în întreaga lume, dintre care doar 20 de milioane (12%) erau Betamax. Sony şi-a recunoscut înfrângerea și, până în 1988, a început să vândă formatul VHS împreună cu formatul propriu, Betamax.

Dar, ştiţi care e ironia? Companiile Philips şi Grundig au scos în 1979 un alt format de casetă video, intitulat Video 2000, un format complet nou și care încorpora multe inovații tehnice. În ciuda faptului că o asemenea casetă putea înregistra 8 ore de video, totuşi formatul nu a avut succesul lui Betamax / VHS şi s-a renunţat la el în anul 1988.