Războiul din Vietnam s-a soldat cu pierderea a milioane de vieţi omeneşti, cu mari pagube materiale şi dezastre ecologice fără precedent, cu destine umane sfărâmate sau alienate şi cu apariţia unei noi maladii în mentalul colectiv: sindromul vietnamez. În junglele sud-estului asiatic, America a înregistrat o înfrângere militară istorică. La Washington, în cartierul rezidenţial, se află un monument unic în lume: Memorialul închinat celor 58.000 de militari americani care au căzut, pentru ţara lor, pe un câmp de luptă aflat la zeci de mii de kilometri depărtare de casă. Monumentul este unic pentru că, spre deosebire de toate celelalte, nu se ridică spre cer, ci se află construit sub nivelul solului.
Războiul din Vietnam a ajuns ca, la un moment dat, să scindeze până la paroxism societatea americană, antrenată într-o mare dezbatere pro şi contra şi a făcut ca un preşedinte al SUA, Lyndon Johnson, să piardă bătălia electorală pentru reînnoirea mandatului prezidenţial.
America încearcă şi astăzi să-şi vindece rănile razboiului, se străduieşte să-l uite, dar mulţi dintre cei care au fost implicaţi direct în această aventură nu-şi pot afla liniştea memoriei. Conştiinţa colectivă a Americii şi conştiinţele individuale ale multor americani apelează încă destul de frecvent la lecţia Vietnamului. În Vietnam s-au perindat, în anii războiului, 2,7 milioane de americani sub arme.
Povestea aventurii vietnameze începe pentru America în anul 1961. Preşedintele J.F. Kennedy tocmai eşuase în tentativa de răsturnare a regimului Castro. Simţea nevoia de a executa un nou asalt împotriva comunismului. Căci debarcarea pe coastele cubaneze, în Golful Porcilor, de către vase ale lui US Navy, a 1.500 de exilaţi instruiţi de CIA şi înzestraţi cu arme americane s-a soldat cu un fiasco umilitor pentru superputerea democratică a lumii. Kennedy avea de refăcut imaginea citadelei democraţiei şi a ales ca teatru de operaţiuni junglele sud-estului Asiei. Predecesorul lui Kennedy la Casa Albă acordase un miliard de dolari ca ajutor regimului Ngo Dinh Diem din Vietnamul de Sud, care trebuia să facă din această ţară un bastion al Occidentului. Dar, în ciuda măsurilor represive ale lui Diem împotriva „subversivilor“ (30.000 dintre ei fiind închişi în lagăre), situaţia economică dezastruoasă a Vietnamului de Sud a compromis regimul până la cote alarmante. La Saigon, opoziţia populară creştea, în provincie mişcarea naţionalistă de stânga (Frontul Naţional de Eliberare, FNE – Vietcong), sprijinită de Partidul Comunist din Vietnamul de Nord, a trecut la acţiuni de gherilă, care aveau să se transforme în război civil.
Prima mişcare a noii strategii americane a fost trimiterea în Vietnamul de Sud a 100 de militari din trupele speciale, care să se alăture celor 700 de consilieri militari implicaţi deja în sprijinirea regimului Diem în acţiunile sale de reprimare a FNE. Curând, după aceea s-a decis trimiterea în Vietnam a unui corp expediţionar american numărând 150.000 de militari. În scurt timp s-a ajuns la cifra de 250.000, iar numărul consilierilor s-a ridicat la 16.000. Bugetul implicării, până în 1963, s-a triplat. Locuitorii din zonele de gherilă au fost instalaţi în „sate strategice“, încercuite de sârmă ghimpată. Cu toate acestea, acţiunile Vietcongului căpătau amploare.
Momentul începerii celui mai controversat război din istoria Americii nu este fixat de o declaraţie oficială de război, ci de o rezoluţie a Congresului SUA, adoptată la 7 august 1964. Cu două zile înainte, două distrugătoare americane aflate în golful Tonkin fuseseră atacate de nave nord-vietnameze. După ce a ordonat raiduri de bombardament ca represalii, preşedintele Johnson a cerut Congresului mână liberă pentru a acţiona. Aprobarea forului legislativ a fost cvasiunanimă. Urmarea a fost declanşarea bombardamentelor sistematice asupra Vietnamului de Nord şi trimiterea, în Sud, a puşcaşilor marini cu misiuni de luptă. Ceea ce a nu a împiedicat ofensivele impetuoase ale Vietcongului, care a ajuns să controleze jumătate din teritoriul Vietnamului de Sud. Puterea de la Saigon, coruptă şi instabilă, consemna o succesiune de lideri efemeri. Acuzaţiile la adresa preşedintelui Johnson, căruia i se reproşa că „a pierdut“ Vietnamul, au început să devină tot mai puternice în societatea americană.
În 1968, nivelul trupelor americane în Vietnam depăşise 500.000 de militari, iar avioanele US Air Force lansaseră mai multe bombe decât trupele aliate în cel de-al doilea Război Mondial. În zadar. Lyndon Johnson nu a mai fost reales preşedinte, iar mişcările populare de protest împotriva războiului din Vietnam au devenit capul de afiş al actualităţii americane. Mai ales după ce pierderile de vieţi în rândul corpului expediţionar american au început să se acumuleze în mod dramatic. Dramatic scădea şi moralul militarilor angajaţi în operaţiunile „Caută şi distruge“ din junglele Vietnamului.
Convins că America nu va câştiga războiul împotriva partizanilor din junglă, noul preşedinte Nixon şi-a început mandatul reducând efectivele şi intensificând bombardamentele. În ianuarie 1969, în Vietnam erau 543.000 de militari; în decembrie, erau retraşi 75.000. Nixon a promis că în următorii trei ani va obţine o „pace în onoare“. Convorbirile de pace, demarate la Paris, băteau pasul pe loc. Acţiunile antirăzboinice din America antrenau milioane de protestatari. În aprilie 1969, pierderile americane în luptă se ridicau la 33.650 de morţi, depăşindu-le pe cele din întregul război din Coreea. Moralul combatanţilor se deteriora dramatic. Consumul de droguri şi dezertările deveniseră fapt cotidian.
În martie 1972, 120.000 de militari nord-vietnamezi au pătruns în Vietnamul de Sud. Trupele americane şi sudvietnameze au fost luate prin surprindere. Cei numai 60.000 de militari americani rămaşi în Vietnam, ca urmare a politicii de „vietnamizare“ (a războiului) au demonstrat, prin neputinţa lor, eşecul acestei politici. Nici bombardarea masivă a Vietnamului de Nord, inclusiv a capitalei Hanoi şi a portului Haifong, nu mai putea schimba soarta războiului. Trupele Nordului ocupaseră deja Sudul când, la 27 ianuarie 1973, pacea era semnată la Paris, pe un document ce consfinţea acceptarea de către SUA a condiţiilor puse de Vietnamul de Nord. Nixon a afirmat că a obţinut, în sfârşit, „pacea în onoare“. Dar – consemnează almanahul american al secolului, „Our Times“ – „cel mai lung război al Americii s-a încheiat cu prima sa înfrângere militară (de către o ţară slabă, înapoiată din punct de vedere tehnologic) şi cu preţul a peste 57.000 de vieţi americane“.
ATENTIE! Intrucat nu toate sursele sunt de incredere si, uneori, este foarte greu pentru a fi verificate, unele articole de pe site-ul lovendal.ro trebuie sa fie luate cu precautie. Site-ul acesta nu pretinde ca toate articolele sunt 100% reale, scopul fiind acela de a prezenta mai multe puncte de vedere si opinii asupra unui anumit subiect (chiar daca acestea par a fi contradictorii). Asadar, erorile si ambiguitatile nu pot fi excluse complet. Prin urmare, nu ne asumam nicio responsabilitate pentru actualitatea, acuratetea, caracterul complet sau calitatea informatiilor furnizate. Utilizatorii folosesc continutul acestui site pe propriul risc.
Războiul din Vietnam s-a soldat cu pierderea a milioane de vieţi omeneşti, cu mari pagube materiale şi dezastre ecologice fără precedent, cu destine umane sfărâmate sau alienate şi cu apariţia unei noi maladii în mentalul colectiv: sindromul vietnamez. În junglele sud-estului asiatic, America a înregistrat o înfrângere militară istorică. La Washington, în cartierul rezidenţial, se află un monument unic în lume: Memorialul închinat celor 58.000 de militari americani care au căzut, pentru ţara lor, pe un câmp de luptă aflat la zeci de mii de kilometri depărtare de casă. Monumentul este unic pentru că, spre deosebire de toate celelalte, nu se ridică spre cer, ci se află construit sub nivelul solului.
