Ştiaţi că manelele sunt vechi de 4 secole, apărând undeva prin secolul al XVII-lea în Turcia, Grecia şi Bulgaria?

De când a apărut maneaua, acest curent cultural în muzica românească contemporană? Sursele manelei sunt variate şi coboară în timp până în secolul al XVII-lea. Manelele sunt cântece melancolice de dragoste şi corespund cântecelor chalga din Bulgaria sau arabesck din Turcia. Manelele reprezintă un stil de mahala turco-orientală şi erau odinioară romanţele la modă în clasa stăpânitoare turcească, ajungând şi la noi.

Potrivit americanului Robert Garfias, „maneaua e o altă formă aparţinând exclusiv ţiganilor din România. (…) Forma însăşi e de certa origine turcă, provenind la origine de la strigătele (turcescul mani) vânzătorilor stradali şi evoluând, în Turcia, într-o formă uşoară clasică şi improvizatorică. Este clar că maneaua a fost populară în bogatul mediu greco-turc al mărilor oraşe, mai cu seamă în mahalalele din jurul Bucureştilor. (…) Prezenţă acestui ritm în România este unica între ţiganii orăşeni. Nu apare în niciuna din muzicile folclorice sau regionale din vreo altă regiune a ţării.”

În România de astăzi, o parte masivă a culturii de tip popular s-a predat muzicilor ţigăneşti moderne, orientalizate, ţiganii obţinând o victorie asupra românilor, cucerindu-le un important segment cultural, de gust şi piaţă. Pe acest front cultural vechea şi purista dominaţie românească se cutremură şi descreşte. Pe de altă parte, improvizata manea reprezintă un hibrid muzical balcanic, o formă de balcanizare. Aici transpare vechea chestiune a formei fără fond, clivajul dintre „inteligenţa română” pentru care maneaua este „alienare şi decadenţă culturală” şi „românii comuni”, majoritari, pentru care maneaua „funcţionează ca o sursă autentică de distracţie jubilantă.

Manelele vechi, ce fac parte din folclorul românesc, nu au nicio legatură cu manelele actuale. Desi au acelaşi ritm inconfundabil, diferă enorm ornamentarea melodică, universul liric şi stilul de aranjament instrumental, cele vechi fiind interpretate de taraf tradiţional, iar cele noi sunt adaptări cu instrumente moderne sau mixaje după piese piese turceşti sau arăbeşti, preluate de cele mai multe ori ilegal. Una din cele mai cunoscute manele de tip vechi este “Şaraiman şi şaraiman” a interpretei de muzică lăutărească autentică Romica Puceanu. Manelele ei sunt considerate de criticii de folclor ca făcând parte din capodoperele folclorului românesc, însă cele actuale sunt criticate de intelectualitate pentru lipsa de originalitate, iar versurile şi aranjamentele instrumentale sunt catalogate ca fiind de prost gust.

Manelele româneşti actuale îşi găsesc originea în anii 1980 şi 1990 când apăreau ca traduceri sau imitaţii ale cântecelor turceşti şi arabe, iniţial în zona cartierului Ferentari din Bucureşti.

În România, manelele sunt considerate de o parte a populaţiei o formă de subcultură. O astfel de poziţie este adoptată şi de o parte a intelectualităţii din România. Cu toate acestea, se estimează că marea majoritate a populaţiei, între 80% şi 90% ascultă manele cel puţin ocazional. Un sondaj efectuat de CURS în colaborare cu „Centrul de Studii Media si Noi Tehnologii de Comunicare” pentru Consiliul Naţional al Audiovizualului a relevat faptul că 32,8% dintre elevii încluşi în categoria de vârstă 11-14 ani şi 21,9% dintre cei din categoria 15-18 ani au ca gen preferat de muzică manelele.

ATENTIE! Intrucat nu toate sursele sunt de incredere si, uneori, este foarte greu pentru a fi verificate, unele articole de pe site-ul lovendal.ro trebuie sa fie luate cu precautie. Site-ul acesta nu pretinde ca toate articolele sunt 100% reale, scopul fiind acela de a prezenta mai multe puncte de vedere si opinii asupra unui anumit subiect (chiar daca acestea par a fi contradictorii). Asadar, erorile si ambiguitatile nu pot fi excluse complet. Prin urmare, nu ne asumam nicio responsabilitate pentru actualitatea, acuratetea, caracterul complet sau calitatea informatiilor furnizate. Utilizatorii folosesc continutul acestui site pe propriul risc.