Octopus Giganteus Verrill: caracatiţa gigant de 60 de metri

483

caracatita3Cu prilejul unei călătorii cu bicicleta spre sudul insulei Anastasia, din Florida, în seara zilei de 30 noiembrie, 1895, doi tineri din Saint Augustine, Herbert Coles şi Duham Coretter, au făcut o descoperire care avea să declanşeze unul din episoadele cele mai regretabile din istoria biologiei marine. Un eveniment cu potenţial zoologic enorm va fi negat, ignorat, ridiculizat şi, în general, împins pe făgaşul uitării. Obiectul care a provocat tulburarea era imensa carcasă a unui animal, care – din cauza greutăţii sale enorme – se scufundase în nisip, când Coretter şi Coles, zărind-o, au oprit bicicletele. Ei nu au măsurat-o, dar şi-au dat seama că era mai mare decât orice fiinţă cunoscută vreodată.

A doua zi, De Witt Webb, fizician, fondator al Societăţii de Istorie a Institutului de Ştiinţă din St. Augustine, s-a dus la faţa locului însoţit de mai mulţi colegi. Grupul a conchis că făptura părea că fusese împinsă pe plajă doar cu câteva zile în urmă şi că ea cântărea probabil vreo cinci tone. Partea vizibilă măsura 23 de picioare în lungime, 4 picioare înălţime şi 18 picioare la parte cea mai lată a spatelui. Pielea rozalie, aproape albă, avea reflexe argintii. Webb a tras concluzia că era o caracatiţă, una cu dimensiuni nemaiîntâlnite până atunci.

El şi celelalte persoane au revenit pe plajă de-abia peste câteva zile, când programul şi vremea le-a permis, făcând fotografii (care între timp s-au pierdut) ale resturilor mutilate şi descompuse. Unul din asistenţi, care s-a deplasat singur la faţa locului, ar fi făcut săpături în vecinătatea carcasei, descoperind fragmente de braţe. Potrivit unei relatări publicate în numărul din aprilie, 1897, al revistei American Naturalist „un braţ se întindea la apus şi era lung de 23 de picioare, o bucată de braţ, tot la apus, măsura 4 picioare; alte trei braţe se întindeau spre sud, cel mai lung măsurând 32 de picioare, celelalte braţe fiind mai scurte cu 3 până la 5 picioare. în mod evident animalul fusese atacat şi dezmembrat parţial, înainte ca valurile să-l arunce la mal.”

Curând după aceea, o furtună violentă a măturat carcasa care – purtată de valuri – a apărut două mile mai la sud, fără braţele pe care – după cum se pare – nu le-a văzut decât asistentul.

Webb a început să corespondeze cu savanţii care puteau fi interesaţi. Una din scrisorile sale, care purta data de 8 decembrie, 1896,  a  ajuns în  mâinile  lui  A.  E.  Verrill,  zoolog, profesor la Universitatea Yale, cunoscut pentru cercetările sale de pionierat asupra – cândva legendarei, azi acceptatei – sepii gigantice, cunoscută în folclorul scandinav sub numele de kraken. Vernil a respins părerea lui Webb că ar fi fost carcasa unei caracatiţe deoarece – susţinea el – bunul-simţ demonstrează că exemplarele ;ele mai mari nu depăşesc 25 de picioare.

În cadrul unei scurte ştiri apărute în revista American Journal of Science, din ianuarie, 1897, el anunţa descoperirea resturilor unei sepii uriaşe in golful Anastasia. Însă, după ce a primit informaţii suplimentare, el a acceptat ideea caracatiţei gigant. Comparând dimensiunile fragmentelor de braţe descoperite cu dimensiunile unor caracatiţe cunoscute, el a formulat o apreciere fantastică: lungimea totală a braţului acestei fiinţe trebuie că atingea cel puţin 75 de picioare, ceea ce însemna că era un adevărat monstru, deoarece se presupunea că de la capătul unui braţ la capătul braţului opus ar fi măsurat 200 de picioare! Deşi toată treaba o făcuse Webb, Verrill a dat numele său animalului nou descoperit: Octopus Giganteus Verrill.

Între timp, vremea furtunoasă a deplasat încă o dată carcasa; când şi-a găsit locul pentru a treia oară, părţi şi mai mari din trup lipseau. Rămăşiţele erau încă atât de grele încât orice efort uman de a le mişca sau ridica s-a dovedit inutil. Totuşi, într-o scrisoare cu data de 17 ianuarie, 1897, adresată lui W. H. Dall, custode al secţiei moluştelor de la Muzeul Naţional din Washington, Webb îl informa despre succesul său:

„Ieri am luat patru cai, şase oameni, trei scripeţi şi o cantitate mare de cherestea ca să coordonez toată treaba; astfel am izbutit să scoatem animalul nevertebrat din groapa sa, să-l săltăm şi să-l plasăm pe scânduri, la vreo 40 de picioare deasupra nisipului plajei; el se află acum pe podiumul de lemn… Am constatat că măsura 21 de picioare şi nu 18… O bună parte a învelişului sau a capului e ataşată de partea mai îngustă a trupului… Apoi am disecat trupul pe toată lungimea de 21 de picioare. Partea îngustă a trupului nu conţinea nici un fel de organe interne. Iar organele din restul trupului nu erau mari şi animalul nu părea mort de mult timp… Învelişul muscular, care părea intact, era acela al unui nevertebrat şi era gros de 2 până la 6 inci. Fibrele învelişului extern erau longitudinale, cele interne erau transversale; nu se vedea nici o aripioară codală şi nici altceva, dacă o fi avut… nu avea nici cioc, nici cap şi nici ochi; nu rămăsese nimic… nu s-a găsit pana; nici urmă de vreo structură osoasă”.

„Pana” la care făcea aluzie Webb este cartilajul în formă de pană de scris cu care sunt dotate sepiile. Lipsa oaselor ar fi trebuit să elimine – dar nu a eliminat – orice speculaţie care să pună la îndoială că resturile ar fi fost ale unei balene.