Oameni ai mării şi sirene: fiinţe fantastice sau adevărate?

Există nereide…

Pliniu cel Bătrân, în capitolul IX din lucrarea sa Istoria naturală, scrie: „Un grup de deputaţi din Lisabona au fost trimişi împăratului Tiberiu pentru a-i anunţa că, într-o grotă, a fost văzut şi auzit un Triton. S-au observat, de asemenea, Nereide pe aceleaşi maluri. Una era pe moarte. Gemetele ei, răsunând până departe, au fost auzite de locuitori. Arhiepiscopul din Gaule a scris împăratului August că se zăresc pe coastă multe Nereide moarte. Pot să citez martori (care ocupă un rang înalt în ordinul cavalerilor romani) care mi-au certificat că au văzut în oceanul Cadix un om al mării cu o conformaţie perfect identică cu a noastră. În timpul nopţii, acest om al mării urca pe corăbii!”

…şi peşti cu faţă umană

Naturalistul Rondelet, care predă în secolul XVI la universitatea din Montpellier, scrie în Istoria Peştilor.
„A fost prins în Norvegia un monstru marin, după o mare furtună. Toţi cei care l-au privit i-au dat numele de Călugăr, căci avea o faţă umană, dar rustică, prea puţin graţioasă, capul ras, şi ca un fel de capişon de călugăr pe umeri. Extremitatea corpului se termina cu o coadă mare.” Şi Rondelet continuă: „Poeţii spun că există Nereide (adică făpturi de gen feminin, de formă umană, care trăiesc în mare). Pliniu consideră că nu este o fabulaţie. Au fost zărite altădată pe maluri. Li s-au auzit tânguirile, în Pomerania au fost văzute, şi aveau chip frumos de femeie. Am auzit că un marinar spaniol reţinuse una pe nava sa, dar într-o zi ea a scăpat, s-a aruncat în mare şi n-a mai reapărut.”

Un om al mării capturat şi închis într-un turn

Se poate citi în Marea cronică a Ţărilor de Jos că în 1433, pe ţărmurile din Polonia, a fost pescuit un om al mării, cu mâinile şi picioarele palmate, care se lasă atins de toată lumea. Nu vorbeşte dar se pare că aude foarte bine.
Regele Poloniei îl închide într-un turn. Dar omul mării este cuprins de o asemenea tristeţe, încât se tem ca va muri. Este readus pe ţărm unde o mulţime de oameni s-au adunat. El face un semn de rămas bun, de adio, plonjează şi dispare pentru totdeauna în valuri.

Părintele Bouhours, iezuit francez din timpul Renaşterii, scrie: „Sirenele, de care poeţii vorbesc atât, nu sunt invenţii, au fost zărite în diverse ţări. Filip, arhiduce de Austria, a adus una cu el la Genova, în 1548. O alta a apărut pe o plajă din Olanda la începutul secolului.”

Precursorul lui Darwin crede în oamenii mării

Dar naturalistului Benoît de Maillet, precursor al lui Darwin, şi care a susţinut primul, în secolul XVIII, teza transformismului, îi datorăm cea mai abundentă documentaţie asupra oamenilor mării. Benoît de Maillet a fost consul al Franţei în Egipt şi inspector al aşezămintelor franceze în Levant. El a făcut nenumărate observaţii maritime pe care le-a consemnat în lucrarea sa Discuţii asupra originii omului (1748). Pentru el originea omului este în oceane; Voltaire, căruia îi place să persifleze totul, îl ia în derâdere. Dar mănunchiul de mărturii extrase în principal din cronicile din Portugalia de Banoît de Maillet atrag atenţia.

La Curtea regelui Portugaliei au trăit mai mulţi ani fiinţe ale mării

Regele Portugaliei din secolul XVI, Manuel I, supranumit „Cel Mare” sau „Fericitul”, cunoaşte o domnie glorioasă. Vasco da Gama deschide drumul spre Indii. Brazilia este cucerită. Curtea lui Manuel este fastuoasă, îmbogăţită cu comorile din Africa şi Asia. Dar niciodată un dar mai surprinzător nu i-a fost oferit regelui Manuel decât acela despre care ne vorbesc Istoria Portugaliei şi Relaţiile Indiilor Orientale:

„O plasă aruncată în sudul Indiei a adus la suprafaţă cincisprezece oameni ai mării pe care s-au grăbit să-i expedieze la curtea regelui, la Lisabona. Treisprezece au murit în cursul călătoriei. Singurele fiinţe care au supravieţuit au fost o femeie şi o tânără fată. Ele au ajuns la regele Manuel care nu se mai sătura să le admire. Dar Oceanidele părând foarte triste, regele le-a coborât în mare într-un loc unde apa nu era prea adâncă purtând lanţuri uşoare care le împiedicau să scape. Şi toţi curtenii, de pe bordul unor nave, au putut asista la evoluţiile lor. Aceste creaturi au trăit mai mulţi ani, în timpul cărora în fiecare zi erau conduse la mare. Dar niciodată ele nu au putut să înveţe să vorbească.”

Şi olandezii au parte de sirene

Iată acum o întâmplare extrasă din Marca cronică a Ţărilor de Jos. În anul 1430, după o mare inundaţie, câteva tinere din oraşul Edam, de pe malul golfului Zuyderzee, au găsit o Oceanidă aproape acoperită de mâl. Ele au adus-o la Edam. Apoi a fost transportată la Haarlem, unde savanţii au examinat-o şi au încercat în van să o înveţe să vorbească. Erau obligaţi să o supravegheze, spun cronicile, ca nu cumva să se arunce în apă, chiar şi în micile râuri… Aceste cronici relatează de asemeni că a fost capturat, în 1700, un om al mării care nu a trăit decât trei zile, şi care a fost admirat de toată populaţia din Amsterdam.

Bărbatul-peşte căruia în curgea lacrimele

Să căutăm acum în arhivele britanice. Un vas englez, care pescuia balene în mările din Groenlanda, s-a trezit deodată înconjurat de şaizeci de bărci mici în care se aflau oameni ai mării. Căpitanul a coborât în mare şalupele sale. Dar când Oceanidele au văzut marinarii apropiindu-se, au plonjat deodată cu bărcile lor şi nu au mai reapărut. O singură creatură a fost capturată. Au adus-o la bord. Era aparent un bărbat, dar care avea mâinile şi picioarele palmate. El a supravieţuit zece zile, timp în care nu a vrut să se hrănească. Nu scotea nici un sunet, doar suspina. Din ochi îi curgeau lacrimi. Barca sa, care măsura aproximativ nouă picioare în lungime, era foarte îngustă, cu extremităţile subţiate, fusiforme. Scheletul ei era alcătuit din oase de peşte, acoperite cu piei de câine de mare. După moartea acestei fiinţe, barca şi trupul său uscat au fost expuse multă vreme în sala amiralităţii din Hali.

Monstrul marin cu faţă umană

Să interogăm şi documentele franceze. La 31 mai 1671, căpitanul Pierre Luce, comandant în Martinica, redactează raportul următor: „Astăzi, şase oameni care merseseră cu o navă până în insulele de Diamant se pregăteau să se întoarcă. Era la apusul soarelui. La marginea insulei au zărit un monstru marin. Acest monstru avea figură umană şi corpul său se termina precum corpul unui peşte. Părul îi era negru şi cenuşiu, avea o barba lungă şi pântecele îi era acoperit de fire de păr. Avea un aer sălbatic. Când ieşea la suprafaţă îşi ştergea faţa cu ambele mâini, trăgând aerul pe nări ca un câine. El s-a apropiat atât de mult, încât unul dintre oamenii de pe vas i-a aruncat o undiţă sperând că va apuca firul ei. Dar omul mării a plonjat încă o dată şi nimeni nu l-a mai revăzut.” Acest raport al căpitanului comandant din Martinica a fost primit de Pierre de Beville, notar al cartierelor companiei maritime, în prezenţa părintelui iezuit Julien Simon. Raportul conţinea în plus şi „depoziţiile separate şi unanime ale altor doi francezi şi patru negri.”

Alţi oameni ai mării văzuţi în Franţa

Iată un fapt care se situează în 1746 şi ne este relatat de domnul Le Masson, funcţionar al serviciului maritim: „O santinelă care-şi făcea rondul de noapte pe zidurile din Boulogne a zărit un om gesticulând în şanţul cu apă. El l-a somat fără a primi niciun răspuns. La a treia somaţie, santinela a tras. Când a fost ridicat cadavrul, şi-au dat seama că era cel al unui om al mării pe care refluxul îl adusese în şanţul cu apă. Partea inferioară a corpului avea forma unui peşte.”

La 8 septembrie 1725, domnul de Hautefort trimite contelui de Maurepas, ministru al lui Ludovic XIV, următorul proces-verbal: „Şapte nave erau la ancora pe un banc din Terra Nova, când, către orele 10 dimineaţa, un om al mării a apărut la babordul vasului francez Marie-de-Grâce, comandat de căpitanul Olivier Morin. Omul mării s-a arătat mai întâi în dreptul şefului de echipaj Guillaume l’Aumane. Acesta luă imediat o gafă, vrând să-l prindă, dar căpitanul l-a împiedicat s-o facă de teamă ca monstrul să nu-l tragă în adâncuri după el… Pentru asta şeful de echipaj i-a dat doar o lovitură pe spate. Omul mării a făcut de mai multe ori înconjurul vasului, s-a îndepărtat, a revenit, s-a ridicat din apă până la ombilic. Şi aceasta a durat de la zece dimineaţa până la amiază, şi monstrul a fost văzut în acest timp de cei treizeci şi doi de membri ai echipajului. Au putut cu toţii remarca următoarele particularităţi ale fiinţei: pielea brună şi fără solzi. Toate mişcările corpului, de la cap până la picioare (vizibile în apa transparentă), erau ale unui om normal. Ochii erau bine proporţionaţi, nasul turtit, dinţii albi, urechile asemănătoare cu cele ale oamenilor, la fel mâinile şi picioarele, în afară de faptul că degetele erau unite printr-o pieliţă, aşa cum există la labele raţelor şi gâştelor. În fine, era corpul unui om bine făcut, al unui om ca oricare… Către prânz, ciudata creatură s-a îndepărtat de navă, s-a scufundat în adâncuri, şi n-a mai fost revăzută.”

ATENTIE! Intrucat nu toate sursele sunt de incredere si, uneori, este foarte greu pentru a fi verificate, unele articole de pe site-ul lovendal.ro trebuie sa fie luate cu precautie. Site-ul acesta nu pretinde ca toate articolele sunt 100% reale, scopul fiind acela de a prezenta mai multe puncte de vedere si opinii asupra unui anumit subiect (chiar daca acestea par a fi contradictorii). Asadar, erorile si ambiguitatile nu pot fi excluse complet. Prin urmare, nu ne asumam nicio responsabilitate pentru actualitatea, acuratetea, caracterul complet sau calitatea informatiilor furnizate. Utilizatorii folosesc continutul acestui site pe propriul risc.