O nouă imagine realizată de Observatorul Pământului de la NASA dezvăluie trei formaţiuni negre antice din Mauritania, rămășițe ale erei paleozoice. Acestea au captivat din nou atenţia oamenii de știință.
Când un astronaut de la bordul Stației Spațiale Internaționale a surprins o imagine de înaltă rezoluție a sudului Mauritaniei în mai 2023, s-a observat ceva ce a părut a fi mai mult decât un simplu peisaj deșertic. Trei „dealuri” aproape identice, cu vârfuri întunecate, se înălțau unele lângă altele, încadrate de cozi lungi de nisip ondulat. La est, dune de nisip străluceau în nuanțe de roșu și auriu; la vest, nisipurile dispăreau complet. Potrivit Observatorului Pământului al NASA, acest contrast puternic nu este aleatoriu, ci produsul interacțiunii geologiei antice cu forțele atmosferice moderne.
Aceste formaţiuni, fiecare cu vârful plat și aproape circular, sunt acoperite cu un strat subțire de lac de rocă – o glazură naturală formată din argilă, mangan și oxizi de fier de-a lungul a mii de ani. Acest lac, fixat parțial de microorganisme, conferă acestor formaţiuni, nuanța neagră, făcându-le să pară niște umbre proiectate pe nisipul Saharei. Lacul a supraviețuit milioanelor de ani de eroziune, rămânând o mărturie a memoriei geologice durabile a planetei.
Ceea ce face ca peisajul să fie atât de extraordinar este juxtapunerea a două lumi opuse: dunele de nisip, pe de-o parte, și rocă goală, pe cealaltă parte. Vânturi puternice și persistente bat dinspre est, cărând granule de nisip care se adună de-a lungul versanților formaţiunilor, creând „dune cățărătoare” ce par să escaladeze pereții stâncoși.
La vest, însă, domnește liniștea. Aici, curenții de aer de mare viteză biciuiesc spațiile înguste dintre formaţiuni, creând eroziunea eoliană, un fenomen care mătură nisipul în loc să-l depună. Rezultatul este o „zonă fără dune”, un coridor sterp într-o mare de praf. Acest echilibru delicat între fluxul de aer, topografie și suprafața minerală explică de ce nisipul se comportă atât de diferit de o parte și de alta – un mic, dar fascinant puzzle meteorologic vizibil de la sute de kilometri deasupra Pământului.
Geologii cred că în timpul erei paleozoice – între 541 și 252 de milioane de ani în urmă – toate cele trei formaţiuni au făcut cândva parte dintr-o singură și vastă formațiune stâncoasă. De-a lungul a milioane de ani, cicluri neobosite de eroziune cauzată de apă și vânt au fracturat structura în turnurile izolate pe care le vedem astăzi. Aceste rămășițe sunt asemănătoare cu „Structura Richat”, cunoscută și sub numele de „ochiul Saharei”, situată la aproximativ 460 de kilometri nord de Guerou, Mauritania.











