„Muma lui Ştefan cel Mare” din legenda lui Bolintineanu, trebuia să fie moartă de 11 ani
Într-o seară geroasă de ianuarie, Dimitrie Bolintineanu răsfoia, la lumina lămpii, „O samă de cuvente”, scrisă de Ion Neculce. Deodată privirea i se opri pe un fragment. Îl citeşte şi-l reciteşte: „Ştefan-Vodă cel Bun, bătându-i turcii la Războieni, au mărsu să intre în Cetatea Neamţului. Şi fiind mumă-sa în cetate, nu l-a lăsat să între şi i-au dzis că pasărea în cuibul său nu piere. Ce să ducă în sus, să strângă oaste, că izbânda va fi a lui. Şi aşe pe cuvântul mâne-sa, s-au dus în sus şi au strâns oaste”.
Tulburat, se ridică de la masă şi făcu câţiva paşi prin cameră, gânditor. „Da, e tocmai ce ne trebuie. O pildă pentru noi, românii!”, îşi spuse el. Luă pana, o înmuie în cerneală şi dădu titlul poeziei: „Muma lui Ştefan cel Mare”. Continuă: „Pe o stâncă neagră/ într-un vechi castel…”; şi încheie: „Dacă tu eşti Ştefan cu adevărat,/ Apoi tu aicea fără biruinţă/Nu poţi ca să intri cu a mea voinţă./Du-te la oştire! Pentru ţară mori!/Şi-ţi va fi mormântul coronat cu florii”.
De-a lungul timpului poezia avea să fie una din cele mai îndrăgite şi mai cunoscute din literatură, exemplul „mumei lui Ştefan cel Mare” fiind citat la toate evenimentele istorice. Şi totuşi, Ştefan n-avea cum să se întâlnească cu mama sa atunci. Aceasta pentru că doamna Oltea îşi dormea somnul de veci la mănăstirea Probota. Piatra de mormânt datează de la 6973 (1465), noiembrie 4. Aşadar, „muma lui Ştefan” era în lumea celor drepţi de 11 ani! De unde confuzia?
Constantin C. Giurescu scria: „Cu privire la Ştefan cel Mare, Neculce a strâns cincisprezece tradiţii (…); admiţând că ele au luat naştere concomitent sau la foarte scurt interval după faptele care se referă, rezultă că răstimpul cât au fost transmise prin viu grai, de la o generaţie la alta, variază între 125 şi 175 de ani. Interval suficient pentru ca unele să fie modificate, să intervină chiar unele inadvertenţe sau confuzii”. Bolintineanu, entuziasmat de cele citite, nu a mai verificat datele istorice. O greşeală care avea să dea naştere unei populare poezii. Cât despre Ion Neculce, el recunoaşte că nu toţi vor fi convinşi de temeinicia celor scrise, aşa că: „Ce, cine va vre să le creadă, bine va fi, iar cine nu le va crede, iarăşi bine va fi, cine cum îi va fi voia, aşa va face!”.
ATENTIE! Intrucat nu toate sursele sunt de incredere si, uneori, este foarte greu pentru a fi verificate, unele articole de pe site-ul lovendal.ro trebuie sa fie luate cu precautie. Site-ul acesta nu pretinde ca toate articolele sunt 100% reale, scopul fiind acela de a prezenta mai multe puncte de vedere si opinii asupra unui anumit subiect (chiar daca acestea par a fi contradictorii). Asadar, erorile si ambiguitatile nu pot fi excluse complet. Prin urmare, nu ne asumam nicio responsabilitate pentru actualitatea, acuratetea, caracterul complet sau calitatea informatiilor furnizate. Utilizatorii folosesc continutul acestui site pe propriul risc.
Într-o seară geroasă de ianuarie, Dimitrie Bolintineanu răsfoia, la lumina lămpii, „O samă de cuvente”, scrisă de Ion Neculce. Deodată privirea i se opri pe un fragment. Îl citeşte şi-l reciteşte: „Ştefan-Vodă cel Bun, bătându-i turcii la Războieni, au mărsu să intre în Cetatea Neamţului. Şi fiind mumă-sa în cetate, nu l-a lăsat să între şi i-au dzis că pasărea în cuibul său nu piere. Ce să ducă în sus, să strângă oaste, că izbânda va fi a lui. Şi aşe pe cuvântul mâne-sa, s-au dus în sus şi au strâns oaste”.
