Mitul lui Isis şi Osiris reprezintă distrugerea planetei Tiamat?

16.498 vizualizari

Mitul lui Isis şi Osiris este binecunoscut celor pasionaţi de egiptologie şi mitologie, dar ce reprezintă el, de fapt?

Odată, când Osiris s-a întors dintr-o călătorie, 72 de membri ai curţii sale au organizat o conspiraţie. Conducătorul ei era Seth, fratele său. Osiris a fost închis într-un chivot din plumb, lipit şi dat pe Nil. Chivotul nu s-a scufundat, ci a ajuns la mal. Isis, soţia lui Osiris, având puteri magice, a descoperit chivotul cu Osiris şi l-a ascuns. Seth descoperă chivotul la o vânătoare, îl deschide şi îl taie pe Osiris în 14 bucăţi, pe care le aruncă în toate direcţiile. Isis s-a urcat într-o corabie şi a pornit pe Nil în căutarea corpului soţului ei. După ce a găsit toate cele 14 bucăţi, ea i-a redat înfăţişarea şi l-a readus la viaţă cu puterile ei magice. După aceea s-a aşezat pe el şi a luat de la el „sămânţa”. Osiris a murit din nou, iar Isis a dat naştere fiului lor comun, Horus, după care au fost botezaţi toţi faraonii dinastici. Horus îl va nimici pe ucigaşul tatălui său şi va prelua moştenirea regatului, în timp ce Osiris domneşte în lumea de dincolo.

Într-o altă versiune, chivotul cu Osiris a fost descoperit în apropiere de Byblos, actualul Liban, la circa 30 kilometri nord de Beirut. El era sub un tamarisc, care s-a înălţat repede devenind falnic. Rădăcina lui înconjura chivotul, în care se găsea Osiris. Regele acestei ţări a tăiat copacul care îi plăcea atât de mult. Din partea de rădăcină, unde se afla chivotul cu Osiris, a făcut un stâlp al acoperişului palatului său. Isis apare, îl scoate pe Osiris şi îl duce în Egipt, unde îl retrezeşte la viaţă.

Mitul lui Osiris ocupă un loc central în concepţia egipteană despre lumea de dincolo. De aceea trebuie să privim mai atent figura lui Osiris. Este o problemă dificilă, deoarece oricine începe să studieze mai atent, observă că fiecare autor dă alte informaţii, în afară de faptul că Osiris domneşte peste lumea de dincolo, toate celelalte diferă. Să încercăm totuşi să ne facem o primă idee.

În Enciclopedia Brockhaus găsim următoarea explicaţie:

„Osiris, zeu egiptean, în religia egipteană fiul cel mai mare al zeului pământului Geb şi a zeiţei cerului, Nut. Provenienţa şi semnificaţia numelui nu se cunosc. A apărut pe prim plan în credinţa despre morţi în timpul Dinastiei a V-a (în jurul anului 2450 î.Hr.). La început fiecare rege care murea, de pe la 2000 î. Hr., fiecare mort trebuia să dea socoteală în faţa lui Osiris-judecătorul. Zeul mai are şi alte trăsături (legături cu inundaţiile Nilului, vegetaţia, dominaţia şi planetele), în Imperiul Nou este socotit figura nocturnă a zeului Soare şi Luna”.

După cum vedem, există diverse versiuni ale mitului lui Osiris – vechi sau mai recente, ale căror detalii diferă. Toate variantele au un punct comun: în final Osiris devine stăpânul lumii de dincolo, în funcţie de diversele versiuni ale mitului, egiptenii din diferite regiuni au avut ritualuri specifice închinate lui Osiris. Contradicţiile sunt inevitabile, diversele versiuni au fost, de-a lungul timpului, îmbogăţite cu elemente mitice: dar motivul de bază a rămas acelaşi.

Textele piramidelor conţin numai fragmente ale mitului, niciodată toată povestea. O versiune completă a mitului o avem datorită filosofului grec Plutarh (cea 50-125 d. Hr.) în Despre Isis şi Osiris.

Copilăria lui Osiris

Să mai vedem şi alte părţi ale legendei şi anume cele referitoare la copilăria lui Osiris, care dă o altă imagine a zeului. O găsim în Cartea egipteană a morţilor a lui Wallis Budge: zeiţa Nut, soţia zeului soare-Ra, a fost iubita zeului Geb. Când Ra a descoperit totul, şi-a blestemat soţia şi a spus ca ea să nu poată naşte vreun copil în nicio lună a vreunui an. Atunci zeul Thot, care şi el o iubea pe Nut, s-a jucat cu Luna şi a câştigat cinci zile întregi. Acestea le-a adăugat celor 360 de zile, care formau un an. În prima din aceste cinci zile a venit pe lume Osiris şi în momentul naşterii sale s-a auzit o voce, care anunţa venirea pe lume a zeului creator.

Este un lucru foarte complicat. Nut este prezentată ca fiind soţia zeului Soare, deşi ea era nevasta lui Geb. Şi cum s-o fi jucat Thot cu Luna? În altă parte a mitului se spune că anul de 360 de zile are 12 luni de câte 30 de zile. Iată că mitul conţine cifre diferite, care merită să fie studiate mai atent:
• cinci zile în plus peste numărătoare,
• douăsprezece luni de câte 30 de zile,
• 360 de zile ale unui an şi
• 72 de conspiratori împotriva lui Osiris.

Teoria lui Jane Sellers despre ciclul de 25.920 de ani

Şi Luna intervine tainic în evenimente. Arheo-astronoama Jane B. Sellers este convinsă că în porţiunea citată din mitul lui Osiris au fost codificate anumite cifre cheie. Ea crede că cu ajutorul acestor cifre, care înseamnă precizie, putem calcula progresul lent al punctului primăverii:
• cei 72 de conspiratori corespund cifrei anilor care se scurg până ce punctul primăverii se deplasează cu un grad pe ecliptică în raport cu fundalul stelar.
• traversarea unei zodii corespunde cu 30 grade – în cifrele de mai sus ar fi cele 30 de zile ale lunii.
• douăsprezece semne sau „luni” înseamnă o parcurgere completă a eclipticii de 360 grade, numărul zilelor unui an.

Aici este vorba de corespondenţa a două sisteme. De o parte se află anul, care ne este cunoscut, timpul de care are nevoie Pământul pentru a se roti o dată în jurul Soarelui. Dar timpul este de 360 + 5 zile (neglijăm restul rămas de 0,25 zile). El se divide în douăsprezece luni de câte 30 de zile.

De cealaltă parte găsim din nou un an: acesta, un ciclu complet de precesiune, este format din 360 grade, divizate în douăsprezece zodii de câte trezieci de grade. Folosind aceste cifre se poate calcula şi durata marelui an. 72 de ani per grad înmulţit cu 360 înseamnă 25.920 de ani. Cu aceste cifre se pot reprezenta şi intervale mai mici: 72 de ani per grad / 2160 ani per zodie / 4320 ani pentru două semne.

Codul şi numărul 72

Graham Hancock, care a studiat problematica, subliniază că aceste cifre, care, potrivit autoarei Jane Sellers reprezintă elementele de bază ale unui cod precesional, apar mereu în vechile mituri şi în arhitectura templelor. Ca şi la cea mai mare parte a numerologiei esoterice avem de a face cu un cod, căruia i se pot deplasa la dreapta sau la stânga punctele zecimale pe baza oricăror combinaţii, permutaţii, înmulţiri, împărţiri şi fracţii ale cifrelor esenţiale (care se referă exact la gradul precesiunii echinocţiilor). Cifra dominantă a codului este 72.

Să fi fost acesta mesajul mitic,transmis cu ajutorul acelor cifre aparent neînsemnate? Aceasta presupune că legenda iniţială a lui Osiris, ce nu avea până atunci nicio cifră, a fost cândva modificată în mod intenţionat şi posibil ascunsă în mai multe locuri în textele piramidelor. Un indiciu ar fi că Nut era căsătorită cu Ra, iar Geb era iubitul, la fel ca şi Thot. Totul pare să fi fost scăpat de sub control cândva. Şi tocmai acest lucru ne poate conduce la ideea că ceva nu corespunde. Şi această neconcordanţă deschide cititorului dimensiunea astronomică a textului.

Apare şi steaua Sirius…

Să revenim la codul precesiunii descris de Jane Sellers: 25.920 de ani de parcurs întreg al eclipticii înseamnă, conform datelor actuale, doar o valoare aproximativă. Astronomia porneşte de la 25.776 de ani , pentru 30 de grade sau al uneia din cele douăsprezece zodii, deci de 2148 ani. Valoarea unui an ar fi atunci 71,6 ani. Dar într-un mit nu pot fi invocaţi 71,6 conspiratori, după cum a observat şi Graham Hancock.

Am arătat mai sus că în sistemul de cod al J. Sellers au existat patru cifre, cărora li s-a adăugat 14 ca a cincea şi o dată cu a cincea aveam o a şasea (zilele în plus). Produsul ambelor cifre de cod 14 ori 5 face 70. În vechiul Egipt şi ea era importantă din punct de vedere astronomic. 70 de zile steaua Sirius, asemănată cu zeiţa Isis, nu era vizibilă la orizont. Abia după aceea putea fi din nou observată de preotul-astronom. Perioada de 70 de zile însemna intervalul pentru pregătirea renaşterii cosmice a stelei Sirius. Intervalul de mumificare era tot de 70 de zile. După aceea Sirius răsărea din nou pe orizontul estic de la Gizeh. Tot atunci începea Nilul să inunde.

Conform textelor Şabaka, Horus şi-a pierdut un ochi, iar Seth testiculele

Mitul lui Osiris şi Isis mai apare şi pe piatra Şabaka, donată Muzeului Britanic de Earl Spencer. Textul este scris „invers”, deci nu se citeşte ca toate celelalte de la coadă spre cap, după cum se văd imaginile, ci invers. Inscripţia arată că pe vremea regelui Şabaka, fondatorul celei de a XXV-a Dinastii, s-a găsit o carte străveche, mâncată de viermi, iar textul religios de pe piatră este o copie a cărţii.

Din aşa-numitele „texte Şabaka” aflăm că între Horus, fiul lui Osiris şi Seth s-a dat o luptă crâncenă, în care Horus şi-a pierdut un ochi, iar Seth testiculele. După aceea zeul Pămâmntului, Geb, a convocat adunarea zeilor şi împreună cu ei a a dat o sentinţă de împăcare a lui Horus cu Seth.

Horus: Pământul; Seth = Marte; Geb = Nibiru; Osiris = Tiamat

Potrivit unei ipoteze a sumerologului Zecharia Sitchin, cu foarte mult timp în urmă marea planetă Nibiru a sfărâmat una mai mică, pe care o vom regăsi mai târziu în concepţia sumeriană a creării lumii, iniţial cea de a cincea planetă în sistemul solar, Tiamat. Pământul ar fi luat naştere dintr-o parte a planetei Tiamat (citeşte mai multe în acest articol: https://www.lovendal.ro/wp52/tiamat-marea-planeta-distrusa-de-nibiru/). El s-a îndepărtat de traiectoria celei de a cincea planete şi a ajuns pe locul al treilea, unde înainte să găsea Marte. Pe drumul spre această traiectorie, Pământul ar fi prins Luna. O dezorganizare similară la reordonarea planetelor o găsim pe piatra Şabaka cu lumea zeilor.

S-ar putea, oare, ca Geb, care în mod normal reprezintă Pământul, să apară aici în calitatea lui de stăpân al zeilor, mai exact: planeta Nibiru, care – conform lui Sitchin – să fie răspunzătoare pentru toate perturbaţiile? În acest caz, în mit Horus ar corespunde Pământului, care a primit o traiectorie eliptică în sistemul solar, ce se încrucişează cu cea a planetei Marte, reprezentată de Seth. Traiectoria Pământului merge de la punctul de coliziune cu Nibiru până la cea a planetei Marte, deci la o depărtare de Soare între 2,8 AE (AE = unitate astronomică) şi 1 AE. Înainte de catastrofă, Marte ar fi avut o traiectorie aproximativ egală cu cea pe care o are astăzi Pământul. Să povestească mitul despre întretăierea traiectoriilor Pământului cu Marte, personificată prin lupta dintre Horus şi Seth?

Ochiul, pierdut de Horus în mit, ar putea corespunde Lunii. Testiculele fără care rămâne Seth ar putea fi Phobos şi Deimos, sateliţii lui Marte, părţi mai mici ale planetei Tiamat, care ar fi însoţit Pământul în drumul său după marea scindare. După catastrofă, Geb – respectiv Nibiru – se deplasează pe o traiectorie îndepărtată, în timp ce Pământul şi Marte se regăsesc pe traiectorii stabile. Locul unde s-a înecat Osiris, tatăl lui Horus, punctul cel mai îndepărtat al traiectoriei Pământului, locul catastrofei. Înecatul zeu Osiris ar fi atunci Tiamat, fosta planetă a cincea.

În plan simbolic, această construcţie ar oglindi „relaţiile de înrudire dintre planete”: Osiris este tatăl lui Horus, iar Pământul este de fapt o parte a fostei planete Tiamat. Seth, fosta a treia planetă, este fratele lui Osiris. Şi stăpânul zeilor, Geb, adevăratul autor al întregii tevaturi. Fiindcă el iniţial nu făcea parte din sistemul nostru solar, nu se stabilesc nici un fel de relaţii de rudenie nici în textul de pe piatra Şabaka.

Ce rol joacă surorile Isis şi Nephtys în această dramă cosmică? S-ar putea să simbolizeze cometele. Osiris este personificarea planetei Tiamat. Horus ca Pământ şi Isis şi Nephtys drept comete.