Misterul fiarei din Gevaudan: lup sau vârcolac?

13.675 vizualizari

fiara din gevaudanÎntr-una din zilele lunii ianuarie 1764, în pădurea din Gevaudan situată în regiunea de sud-vest a Franţei, o tânără femeie ce scosese vacile la păscut a întâlnit în cale o fiară fioroasă, care s-a repezit asupra ei. Fiara, ce avea dimensiunile unei vite sau a unui măgar, semăna cu un lup uriaş. Înfricoşaţi, câinii au dat bir cu fugiţii însă vitele curajoase au izgonit fiara, împungând-o cu coarnele. Această femeie a fost mult mai norocoasă decât suratele ei care ulterior au întâlnit şi ele fiinţa ce avea să fie cunoscută sub numele de „fiara din Gevaudan”.

Nu după mult timp a început să circule vestea că au fost găsite trupurile mutilate ale unor păstori – bărbaţi, femei şi mai ales copii – răspândite în zonă. Prima victimă se pare că a fost o fetiţă, descoperită în luna iulie, cu inima smulsă din piept. După un răgaz, alte cadavre de oameni au fost găsite la finele lunii august sau la începutul lui septembrie, făptura atacând fără teamă grupuri de oameni. Ţăranii îngroziţi erau siguri că un loup-garou (un vârcolac) bântuia în ţinutul lor. Zvonurile au, prins teren când mai multe persoane răzleţe, care au pretins că trăseseră cu puşca în făptură sau că o spintecaseră, au susţinut că aceasta părea aproape invulnerabilă la armele oamenilor. La 8 octombrie, după ce doi vânători au descărcat în plin puştile de la o distanţă de zece paşi, fiara a fugit şchiopătând. Vestea s-a răspândit şi, pentru scurtă vreme, s-a crezut că ea se retrăsese ca să-şi dea duhul, însă după o zi sau două ea a început din nou să ucidă.

Paris Gazette a schiţat, pe baza declaraţiilor făcute de martorii oculari, un portret al fiarei. „Ea era mult mai înaltă decât un lup şi avea gheare ascuţite. Părul era roşcat, capul îi era mare şi botul se asemăna cu cel al unui ogar; urechile erau mici şi ascuţite, pieptul lat şi era de culoare cenuşie cu dungi negre pe spinare; botul era mare, prevăzut cu dinţi ascuţiţi”. La 6 iunie, 1765, St James ‘s Chronicle, o revistă englezească, observa: „Se pare că nu e vorba de un lup, tigru sau hienă, ci de o corcitură a ultimelor două fiare menţionate, care a dat naştere unei specii noi”.

După un atac asupra a doi copii, ucişi şi sfâşiaţi în faţa altor tineri mai vârstnici, care zadarnic au încercat să răpună fiara cu furci şi coase, a fost înaintată o jalbă la Curtea Regală de la Versailles. Regele Ludovic al XV-lea a trimis un detaşament de cavalerie uşoară sub comanda căpitanului Duhamel, în regiunea respectivă. Duhamel i-a pus pe mai mulţi soldaţi să îmbrace straie femeieşti, pe baza teoriei că animalul era atras de femei. Vânătorii au depistat fiara în mai multe rânduri şi au deschis focul împotriva ei, dar ea a izbutit de fiecare dată să scape. După ce măcelul părea că a încetat, Duhamel a crezut că fiara a murit în urma rănilor căpătate. Dar îndată ce el şi dragonii săi s-au retras, fiara a reînceput să ucidă.

Instituirea unui premiu mare a atras în regiune vânători profesionişti şi soldaţi. Au fost ucişi peste o sută de lupi, dar fiara şi-a continuat agresiunile. Mai mulţi vânători, inclusiv unul specializat în vânarea lupilor – care fusese trimis din porunca personală a regelui – au anunţat că au rănit grav fiara, dar nimic nu părea că o poate opri. În vara anului 1765, masacrul copiilor a fost deosebit de feroce.

Lunile au trecut şi în timpul acesta sate întregi au rămas pustii. Ţăranii şi-au abandonat căminele, pretinzând că au zărit fiara pe fereastră pe când îi pândea. Cei care au îndrăznit să se aventureze pe uliţă au fost atacaţi. De frică ţăranii nu aveau curajul să tragă nici măcar când fiara le oferea o ţintă sigură.

În iunie 1767, evenimentele au ajuns la paroxism. Marchizul d’Apcher, care trăia în partea apuseană a regiunii Gevaudan, a adunat câteva sute de vânători şi alţi specialişti, care s-au răspândit în grupuri mici. În noaptea de 19, fiara a atacat un grup. Jean Chastel, care – prudent – îşi încărcase arma cu gloanţe de argint, presupunând că ar putea să aibă de a face cu un loup-garou, a tras de două ori în fiară. Al doilea glonţ a lovit-o drept în inimă, ucigând-o. Când a fost spintecată, în stomac a fost descoperită clavicula unei fetiţe. Până să fie doborâtă, fiara omorâse 60 de oameni. Statul cheltuise peste 29.000 de livre, o avere pentru acele vremuri, în efortul de a-i veni de hac fiarei ucigaşe.

Monstruosul leş a fost plimbat în toată regiunea în următoarele două săptămâni, apoi a fost împachetat ca să fie trimis la Versailles. Între timp însă carcasa începuse să putrezească, de aceea nu a mai fost trimisă la Curtea Regală, ci a fost îngropată, undeva în mediul rural.

Deşi povestea pare scenariul unui film de groază, nu există îndoială că ea s-a petrecut cu adevărat. Mulţi naturalişti vestiţi consideră că relatările despre atacuri întreprinse de lupi împotriva oamenilor (dacă fiara atacatoare era un lup, cum presupun cronicarii moderni) sunt destul de suspecte, ceea ce îl determina pe Roger A. Caras să susţină că „multe din ele sunt exagerate”. Totuşi, în pofida miturilor şi exagerărilor, există relatări larg răspândite şi aparent credibile despre lupi vorace, mai ales înainte de apariţia armelor de foc. Într-un studiu cu privire la relaţia dintre lupii care îi atacă pe oameni şi legendele cu vârcolacii, W. M. S. şi Claire Russel au opinat că „lupii moderni probabil că au în urma lor experienţa multor generaţii de străbuni, care au avut de a face cu armele de foc”.

Acesta este, pe de o parte, un eveniment extraordinar în analele comportamentului animalelor. Pe de altă parte, simpla dimensiune a fiinţelor transferă problema în domeniul criptozoologiei. Episodul acesta dă naştere multor întrebări la care este îndoielnic că se vor da răspunsuri la două secole după ce el s-a petrecut.