În limba greacă, hipogeu înseamnă „galerie subterană”, termen care nu spune nimic despre bogăţia de minuni care înseamnă, de fapt, „Hipogeul din Malta” (cunoscut ca „Hypogeumul Hal Saflienti”), vast complex de douăzeci de caverne săpate de om. La început, acum 4.500 de ani, Hipogeul reprezenta probabil un sanctuar sau cel puţin un mormânt.
În acest templu întunecat, mulţimea de adoratori se aduna să audă glasul unui oracol invizibil ce răsuna din încăpere în încăpere. Hipogeul constituie o superbă cameră sonoră, în care vocea este repercutată de la un capăt la celălalt al peşterii. Dacă un orator vorbeşte fie şi dintr-un alcov retras, ecoul îi preia şi-i multiplică vorbele prin intermediul unei cornişe.
Cornişa este săpată în piatră pe marginea tavanului, mărturie de necontestat a cunoaşterii fenomenelor acustice, în orice caz, ecoul li se părea foarte impresionant maltezilor care veneau să asculte profeţiile oracolului. Pe lângă mulura fin cizelată, tavanele Hipogeului sunt decorate cu spirale vopsite în ocru roşu, iar într-una dintre galerii, un perete poartă încă urmele unui şah imens. În plus, cei mai mulţi stâlpi şi intrări sunt sculptate cu măiestrie.
Aceste ornamente şi Hipogeul au fost cioplite în piatră calcaroasă de oameni care nu dispuneau decât de târnăcoape din lemn şi ciocane din piatră rudimentare, specifice mileniului al III-lea î.Hr. Hipogeul a fost ridicat de-a lungul mai multor secole.
Construcţia are nu mai puţin de trei niveluri – primul se află la aproape zece metri sub pământ – şi prezintă un adevărat labirint de galerii, coridoare şi scări. Pentru unii arheologi, aceste săli formează un templu închinat cultului unei zeiţe. Cu trecerea timpului, templul a devenit necropolă şi a adăpostit osemintele a 6.000-7.000 de persoane. Mai târziu, Hipogeul a fost abandonat şi a fost dat uitării câteva secole, în 1902, galeriile sale au fost descoperite cu ocazia unor lucrări de terasament destinate amenajării unei zone de locuinţe.
