Maşina timpului imaginată de un inginer francez: un tor astronautic cu diametrul de 200 de metri, cu viteza de 108.000 de km/h

În 1946, un inginer francez şi-a imaginat și a conceput o mașină de călătorit în timp. Însă, lipsindu-i banii, el nu a putut să o realizeze.

Mașinăria care a fost proiectată de către inginer avea forma unui tor astronautic cu diametrul de 200 de metri și semăna foarte mult cu ceea ce avea să se numească la puțin timp după aceea „farfurie zburătoare”. Torul ar fi trebuit să se lanseze în spațiu de la Ecuator, cu ajutorul forței centrifuge terestre și la viteza de pornire de 108.000 km/h (exact viteza de rotație a Pământului în jurul Soarelui), perpendicular pe planul eclipticii, în direcția antapexului (antapexul este opusul apexului, care este situat în zona aglomerării globulare de stele din constelația Hercule, spre care ne îndreptăm împreună cu întregul sistem solar), până la punctul teoretic în care s-ar fi aflat planeta noastră la data dorită.

Această navă spațială trebuia să aibă la bordul său un modulator de frecvență care să acordeze propulsorul pe lungimea de undă necesară pentru efectuarea călătoriei spațio-temporale dorite. În acest mod erau posibile călătorii în trecutul (antapex) sau în viitorul (apex) timpului terestru fără necesitatea de a se reveni la o bază, elementul fundamental în funcționarea navei fiind energia vidului.

Inginerul francez avea în vedere atât călătoria în viitor, cât și cea în trecut. Dacă acordăm credit teoriei relativității a lui Einsțein, viteza luminii este o limită de netrecut. Timpul se oprește teoretic la această limită, rămânând staționar, fără ca sensul său de curgere să se inverseze. Călătorul care se deplasează cu 300.000 de kilometri/s nu mai îmbătrânește, dar nici nu întinerește.