Orgoni Crystal

 
Orgoni Crystal

 

La 32 de ani, Beethoven vroia să se sinucidă

73
blank
Imagine: wikipedia.org (Commons Creative – free)

Cuprins de câţiva ani de o boală care îl făcea mai surd pe zi ce trece, celebrul compozitor Beethoven făcuse o puternică depresie şi avea gânduri de sinucidere din ce în ce mai dese. De aceea, la vârsta de 32 de ani, el îşi făcu testamentul, din care prezentăm câteva fragmente:

“Gândiţi-vă numai în ce stare sunt de 6 ani încoace, că-mi merge din ce în ce mai prost din pricina unor medici fără judecată, amăgit an de an cu aparentă unei ameliorări, silit în cele din urmă să mă resemnez cu gândul unei boli de durată – a cărei vindecare necesită poate ani de zile, dacă nu cumva e cu totul imposibilă.

Având un temperament înfocat şi dornic de activitate, în stare să guste plăcerile pe care ţi le oferă societatea, m-am văzut constrâns, de tânăr, să mă despart de semenii mei şi să trăiesc singur. Iar dacă uneori inima îmi dădea ghes să trec peste toate astea, o!, cât de crâncen trebuia să mă lovesc de fiecare dată de betesugul meu, să fac mereu aceeaşi tristă experienţă! Nu puteam totuşi să le spun oamenilor: “Vorbiţi mai tare, strigaţi, fiindcă sunt surd!”. Ah!

Cum aş fi putut însă să dau în vileag slăbiciunea unui simţ care, la mine, trebuia să fie mai perfect decât la alţii, un simţ pe care, cândva, l-am avut în cel mai înalt grad, aşa cum, desigur, printre cei din meseria mea, prea puţini îl vor fi avut! O, nu, aşa ceva nu pot să fac! Iertaţi-mă, deci, dacă mă vedeţi izolat, când inima mă îndeamnă să fiu în mijlocul vostru. Nenorocirea mea e cu atât mai dureroasă pentru mine, cu cât din pricina ei lumea nu mă cunoaşte în adevărata lumină. Nu mi-e îngăduit să caut o destindere în societatea semenilor mei, în conversaţiile alese, să-mi deschid sufletul stând de vorbă de la om la om. Singur; singur de tot. Nu mă pot încumeta să ies în lume decât atunci când este absolut necesar. Sunt obligat să trăiesc ca un surghiunit. Dacă mă duc într-o adunare, mă cuprinde o mistuitoare nelinişte, de teamă să nu se observe starea în care mă aflu. Aşa se explică aceste şase luni petrecute la ţară.

Savantul meu medic m-a sfătuit să-mi cruţ pe cât îmi stă în putinţă auzul, aşa cum de altfel şi aveam de gând să fac. Şi totuşi, adeseori, mânat de aplecarea ce o am pentru societatea oamenilor, m-am lăsat dus în lume. Dar ce umilinţă, când cineva lângă mine auzea un fluier, departe, şi eu nu auzeam nimic, sau când auzea pastorul cântând, şi eu iarăşi nu auzeam nimic. Din pricina acestor încercări ajunsesem în pragul disperării şi puţin a lipsit ca să nu-mi pun capăt vieţii.

Arta, numai ea, m-a oprit. Ah! Mi se părea peste putinţă să părăsesc lumea asta înainte de a fi săvârşit tot ceea ce simţeam că trebuie să înfăptuiesc. Aşa că am lăsat să dăinuie mai departe viaţa mea ticăloasă – căci e într-adevăr ticăloasă – şi un trup atât de sensibil, că oricât de bine m-aş simţi la un moment dat, e de ajuns cea mai mică schimbare ca să ajung într-un hal fără hal! Răbdare! Aşa se spune; ea trebuie să-mi fie de aici încolo călăuză în viaţă. Şi îmi şi este. Sper deci că hotărârea mea de a rezista va stărui până ce necruţătoarele Parce vor găsi cu cale să-mi curme firul vieţii. Poate că o să-mi meargă mai bine de aci încolo, poate că nu: oricum ar fi, sunt pregătit”.

Orgoni Crystal