Cum marile corporaţii Sony şi Philips au păcălit consumatorii cu mult lăudatele CD-uri
În anii 1980, o nouă modă făcu ravagii în rândul consumatorilor, odată cu apariţia primurilor discurilor compacte (adică CD-uri). Convingerea generală era că acestea erau la fel de rezistente ca fierul şi că urma, probabil, ca discurile compacte să supravieţuiască piramidelor. Popularele spectacole televizate îi înfăţişau pe prezentatori târând CD-urile prin praf şi chiar dând mici găuri în ele – după care ele se auzeau la fel de bine. Am primit, cu toţii, asigurări că acesta era un mijloc de arhivare perfect – unul în care amintirile noastre puteau fi stocate pentru eternitate. Dar am fost păcăliţi.
Sony şi Philips au proiectat CD-ul audio original, care poate stoca 74 de minute de muzică. Durata a fost aleasă pentru că Norio Uhga, de la Sony, (care a studiat opera la Berlin) a hotărât că un CD trebuie să poată înmagazina toate cele nouă Simfonii ale lui Beethoven (care au durata totală de 70 de minute). Iar motivul pentru care au această dimensiune este că sunt doar puţin prea mari pentru a putea încăpea într-un buzunar – fiind, astfel, mult mai greu de furat.
Nu a durat mult până când teoria discurilor compacte indestructibile a fost infirmată. În primele zile ale CD-urilor, au existat o serie de probleme legate de sulful din carcasele din carton ieftin şi din unele vopseluri tipografice. Substanţele respective treceau prin lac, distrugând stratul subţire de aluminiu. Aceste probleme iniţiale au fost rapid sesizate şi rezolvate. CD-urile de astăzi pot fi stricate dacă sunt îndoite mai tare sau dacă sunt zgâriate cu un vârf ascuţit (cum ar fi un pix sau un creion). Discurile compacte pot fi stricate şi prin expunerea la soare sau la solvenţi, prin dezlipirea etichetei, din cauza murdăriei sau a prafului, ori chiar şi prin simpla atingere a suprafeţei. (Un sfat: nu cumpăraţi niciodată un CD care are amprente pe el – cereţi de fiecare dată unul curat. Grăsimile de pe vârful degetelor pot ataca plasticul).
În condiţii de depozitare de arhivă (temperatură şi umiditate scăzute) CD-urile se vor păstra, după cum afirmă Kodak, între 70 şi 200 de ani. Dar cine dispune de condiţii de arhivă, cu temperatură, umiditate şi lumină scăzute? Într-un birou obişnuit, unul dintre acele CD-uri de arhivă, foarte costisitoare, ar rezista numai 100 de ani. Iar căldura dintr-o maşină, pe timpul verii, le poate reduce durata de viaţă până la numai 5 ani.
ATENTIE! Intrucat nu toate sursele sunt de incredere si, uneori, este foarte greu pentru a fi verificate, unele articole de pe site-ul lovendal.ro trebuie sa fie luate cu precautie. Site-ul acesta nu pretinde ca toate articolele sunt 100% reale, scopul fiind acela de a prezenta mai multe puncte de vedere si opinii asupra unui anumit subiect (chiar daca acestea par a fi contradictorii). Asadar, erorile si ambiguitatile nu pot fi excluse complet. Prin urmare, nu ne asumam nicio responsabilitate pentru actualitatea, acuratetea, caracterul complet sau calitatea informatiilor furnizate. Utilizatorii folosesc continutul acestui site pe propriul risc.
În anii 1980, o nouă modă făcu ravagii în rândul consumatorilor, odată cu apariţia primurilor discurilor compacte (adică CD-uri). Convingerea generală era că acestea erau la fel de rezistente ca fierul şi că urma, probabil, ca discurile compacte să supravieţuiască piramidelor. Popularele spectacole televizate îi înfăţişau pe prezentatori târând CD-urile prin praf şi chiar dând mici găuri în ele – după care ele se auzeau la fel de bine. Am primit, cu toţii, asigurări că acesta era un mijloc de arhivare perfect – unul în care amintirile noastre puteau fi stocate pentru eternitate. Dar am fost păcăliţi.
