Kraken, cea mai înfricoşătoare bestie a adâncurilor

6.817 vizualizari

Marinarii au crezut întotdeauna că sub valuri stau la pândă fiare înfricoşătoare însetate de sânge, care ies din când în când la suprafaţă ca să atace nefericitul echipaj. Pe uscat, oamenii se grăbesc să respingă povestirile lor ca pe nişte exagerări ridicole. Dar cele mai recente dovezi ştiinţifice atestă că aveau dreptate să se teamă de nişte fiinţe uriaşe din adâncuri.

Monstrul cel mai înfricoşător pentru marinari de-a lungul timpului a fost Kraken. Braţele lui ca nişte frânghii uriaşe ajungeau până la cuibul de santinelă din vârful catargului corăbiilor cu pânze, ochii lui erau cât o minge de fotbal şi se spunea, de regulă, că este cât o mică insulă. Zărit probabil cu peste 2000 de ani în urmă în Antichitate, Kraken a fost descris ca o caracatiţă sau un calmar uriaş, o balenă, un crab, ori chiar o langustă.

Monstru mai mare decât o insulă

În lucrarea scandinavă cunoscută sub numele de Speculum Regale sau Oglinda regelui este consemnată o conversaţie dintre un tată şi un fiu, datând din 1250. „Nu pot să spun nimic despre lungimea lui, căci atunci când l-au văzut, marinarii au afirmat că arăta mai mult ca o insulă, decât ca un peşte. Şi nici n-am auzit să fi fost prins vreodată sau omorât. Se pare că în tot oceanul nu sunt decât doi şi probabil că nu fac pui, pentru că sunt convins că de fiecare dată apar numai aceştia doi.”

În secolul al XVIII-lea, când a făcut observaţii şi consemnări despre natura din Norvegia, Erik Pontoppidan s-a referit şi la Kraken. Şi în 1802 a început să circule o imagine a monstrului, realizată de Pierre Denys de Montfort; acesta îl desenase pe baza amintirilor marinarilor de pe un vas francez, care se pare că fusese atacat de Kraken în largul coastelor Angolei.

Kraken = un calmar gigant?

Speculaţiile referitoare la o bestie submarină deocamdată neidentificată au fost alimentate de descoperirea unui trup parţial descompus pe o coastă din Florida în anul 1896. Acesta avea circa 5,5 metri lungime şi 3 metri lăţime. Tentaculele animalului măsurau înjur de 11 metri. Naturalistul local De Witt Webb a afirmat că era vorba de o caracatiţă, deşi alţi experţi considerau ca ar fi putut fi resturile unei balene. Dar caracatiţa, chiar şi de aceste dimensiuni neobişnuite, este un animal timid şi pare puţin probabil să atace vasele.

Vărul lui cefalopod, care are zece tentacule în loc de opt, este calmarul; din cauza agresivităţii lui, acesta ar putea fi un candidat mai convingător pentru rolul lui Kraken. Calmarii în cauză par să fie de două tipuri, în mod special, dar, până de curând, există puţine dovezi despre existenţa lor. Activitatea calmarului gigant (Architeutis dux) fusese multă vreme învăluită în mister, din cauza firii lui retrase. Cea mai bună dovadă a existenţei lui de care dispun cercetătorii sunt câteva tentacule găsite în pântecele balenelor ucigaşe.

În anul 2001, în largul coastelor Spaniei, a fost descoperit cadavrul unei astfel de creaturi, ceea ce i-a determinat pe oamenii de ştiinţă să emită noi ipoteze cu privire la stilul lui de viaţă. Se crede că un astfel de calmar uriaş poate ajunge până la o lungime de 18 metri şi că mănâncă în fiecare zi aproximativ 50 de kilograme de peşte.

Cum un calmar a prins o navă

Anul 2003 a marcat un punct de cotitură în cunoştinţele noastre despre acest animal. În luna ianuarie a acelui an, un iaht francez, care participa la o cursă în jurul lumii pentru trofeul Jules Verne, a nimerit în braţele unui calmar uriaş. Navigatorul de pe iaht, Olivier de Kersauson, a zărit un tentacul prin hublou şi şi-a dat seama că animalul se prinsese de carena vasului. „Era mai gros decât piciorul meu şi trăgea foarte tare de ambarcaţiune”, a spus de Kersauson, care se afla în apropierea insulei portugheze Madeira în momentul în care s-a petrecut incidentul. Calmarul avea aproximativ 8,5 metri lungime şi blocase cârma vasului, imobilizând astfel ambarcaţiunea. Calmarul uriaş poate exercita o presiune extrem de mare folosind grupurile de muşchi aflate la capătul tentaculelor. Ventuzele care îl ajută să se prindă de vas şi de alte suprafeţe au dimensiunea unor farfurii întinse. Din fericire pentru de Kersauson şi echipajul său, calmarul s-a desprins în momentul în care vasul s-a oprit. „Nu aveam nimic cu care să speriem sau să alungăm bestia, aşa că nu ştiu ce ne-am fi făcut dacă nu ne-ar fi dat drumul”, a spus de Kersauson. „Că doar nu era să-l atacăm cu briceagul! N-am văzut în viaţa mea aşa ceva, în toţi cei patruzeci de ani de când navighez.”

O altă specie gigantă de calmar…

De Kersauson era cu un pas înaintea oamenilor de ştiinţă, care nu întâlniseră niciodată un calmar uriaş, viu. Dar, în aprilie acelaşi an, un calmar de dimensiuni impresionante (Mesonychoteuthis hamiltoni) a fost recuperat aproape intact din Marea Ross din Antarctica. Deşi mort, el a oferit oamenilor de ştiinţă prima ocazie de a studia această specie, identificată în mod oficial în 1925. Lungimea lui totală nu a putut fi calculată, din cauza deteriorării tentaculelor, dar mantaua (corpul) măsura 2,3 metri, depăşind lungimea maximă cunoscută pentru calmarul gigant. În mod surprinzător, oamenii de ştiinţă au considerat că nu ajunsese la maturitate, deci ar fi urmat să mai crească. O trăsătură care îl deosebea de alţi calmari erau cârligele pivotante de la capătul tentaculelor lui cu ţepi. Şi avea şi cel mai mare cioc văzut vreodată la un calmar.

Ambele specii de calmar se ţin departe de oameni, trăind la o adâncime cuprinsă între 60 şi 300 de metri, în apele reci. O dovadă a forţei lor colosale sunt urmele de tăieturi adânci de pe corpul balenelor care au fost atacate de aceşti calmari. O luptă vestită între aceşti doi titani ai mării a fost redată de Herman Melville în romanul Moby Dick şi se pare că nu este vorba de imaginaţie, ci de realitate.