Orgoni Crystal

 
Orgoni Crystal

 

Jurnalele lui Hitler: nişte celebre falsuri

302

Hitler701În anul 1981 revista germană Stern a cheltuit o avere pe nişte jurnale jurnale care s-a presupus a fi aparţinând lui olf Hitler. Timp de aproape doi ani, revista nu a făcut niciun efort să le autentifice. Apoi, în 1983, adevărul a ieşit la iveală: erau toate o mare farsă.

Cine a falsificat jurnalele?

Farsorul era Konrad „Konni” Kujau. Născut în oraşul saxon Loebau (din 1946 până în 1991 aparţinând Germaniei de Est), în 1957 a fugit în Occident ca să scape de arestare pentru furt din magazine. Stabilindu-se în apropiere de Stuttgart sub numele de „Peter Fischer” şi trimis de două ori la închisoare pentru delicte minore, în 1962 a deschis, împreună cu prietena lui refugiată, Edith Lieblang, crâşma Pelican Dance Bar. Aceasta a dat faliment şi a ajuns din nou după gratii pentru falsificare de chitanţe. Edith a fondat atunci compania de curăţătorie Lieblang, iar soţul ei a ţinut calea cea dreaptă până în 1968, când o verificare a poliţiei a dat la iveală că „Peter Fischer” este de fapt Konrad Kujau, căutat pentru sustragere de la pedeapsa cu închisoare. După o altă perioadă petrecută în puşcărie, când a fost eliberat, compania de curăţătorie a început să obţină profit. El şi Edith puteau acum să-şi viziteze familia din Loebau – şi acolo i-a venit „marea idee”.

Muzeul hitlerist din apartament

Dând anunţ în ziar pentru suvenire naziste, a introdus, prin contrabandă, în Germania de Vest, atât de multe amintiri ale acelei perioade – uniforme, căşti, medalii, drapele – încât, până în 1974, apartamentul lui arăta ca un muzeu hitlerist. Mutându-se într-un magazin situat pe Aspergstrasse din Stuttgart, a început să falsifice documente de autentificare pentru obiectele colecţionate, pentru a justifica într-un fel preţul tot mai mare al acestora. Pentru o cască ruginită din primul război mondial, Konrad a falsificat un certificat semnat de Rudolf Hess, spunând că aceasta fusese purtată de Hitler în 1917. El a continuat să falsifice nu numai tablouri ale lui Hitler, dar şi scrisul de mână al Fiihrer-ului. Era extrem de priceput.

Cum au apărut “jurnalele lui Hitler”?

Acum apare în peisaj Fritz Steifel, proprietarul unui atelier de inginerie. Descoperind magazinul lui Kujau în 1975, în următorii şase ani el a cheltuit 250.000 de mărci (transferaţi clandestin de la compania sa în contul companiei Lieblang cu titlul de „cheltuieli de curăţătorie”) pentru 160 de desene şi tablouri, plus manuscrise de poezii, scrisori şi note de discurs, toate aparţinând aparent lui Hitler. Astfel încurajat, în 1978, cu cerneală, peniţă şi un anuar al partidului nazist din 1935, Kujau a copiat din acesta o cronologie a vieţii cotidiene a lui Hitler, din ianuarie până în iunie acel an. Steifel s-a grăbit să cumpere „jurnalul lui Hitler” – iar în 1980, a primit o vizită de la Gerd Heidemann.

În 1955, acest fotojurnalist obsedat de nazişti se alăturase redacţiei revistei Stern. Un colecţionar maniac, cea de-a doua soţie îl părăsise, în 1971, obosită să împartă căminul cu jocurile lui de război şi soldăţeii lui de plastic sau metal. Doi ani mai târziu, cumpărând vechiul iaht cu motor al lui Goring, Carin II, se întâlnise cu fiica şefului nazist, Edda, cu care a început o relaţie amoroasă. Aflat acum într-un grup de foşti nazişti, şi-a dat seama că întreţinerea iahtului îl costa prea mult. Părăsind-o pe Edda pentru Gina, o fostă stewardesă, în 1979 a plecat împreună cu ea în luna de miere în America de Sud, căutându-i pe Martin Bormann şi Josef Mengele – „doctorul morţii” de la Auschwitz. În schimb, l-a găsit pe Klaus Barbie, „măcelarul din Lyon”. Întors acasă, unde îl aşteptau datoriile de dimensiuni astronomice, un prieten l-a pus în legătură cu Steifel – şi i-a căzut privirea asupra „Jurnalului lui Hitler”. Prins în mreje instantaneu, a vrut să afle mai multe.

Refuzând să-i dea numele de Kujau, Steifel a făcut aluzie la alte douăzeci şi şase de volume ale jurnalului şi a dat de înţeles (aşa cum îl învăţase Kujau) că sursa avea rude sus-puse în Germania de Est. Heidemann ştia că unul dintre ultimele zboruri efectuate în afara Berlinului asediat, în data de 20 aprilie 1945, către „reduta alpină” a lui Hitler, în apropiere de Berchtesgaden, se prăbuşise lângă Bornersdorf, la graniţa cu Cehia; în el se aflau documentele personale ale Fiihrer-ului. El a tras concluzia că jurnalele s-au aflat probabil printre aceste documente, deci în Germania de Est, încă de atunci. Aşadar, la 15 noiembrie 1980, împreună cu Thomas Walde – redactor la secţia de istorie a revistei Stern – a vizitat mormintele din Germania de Est ale echipei ce se aflase în avionul prăbuşit. Un intermediar spunea că jurnalul provenise de la un dealer pe nume Fischer şi a fost de acord să prezinte o ofertă de două milioane de mărci pentru volumele următoare.

jurnalele lui Hitler 2O grămadă de bani se plătesc pentru jurnale

La 15 ianuarie 1981, acest intermediar a format numărul de telefon al lui Fischer. Încordat, Heidemann i-a pus întrebarea. Da, a răspuns Fischer, nu avea numai jurnalele, ci chiar şi alte manuscrise ale lui Hitler, precum volumul al treilea din Mein Kampf şi o operă pe care Fiihrer-ul o compusese în tinereţe, Wieland der Schmied („Făurarul Wieland”). Ocolindu-l pe editorul revistei Stern – Peter Koch (care îi spusese să lase baltă obsesia lui pentru nazişti), Heidemann s-a dus cu Walde direct la trei directori ai firmei Gruner & Jah, proprietarii revistei Stern. Încântaţi de dosarul prezentat, directorul Manfred Fischer a autorizat plata a 85.000 de mărci pentru fiecare volum al jurnalului, 200.000 de mărci pentru Mein Kampf partea a treia şi 500.000 de mărci pentru restul arhivei.

Heidemann a luat avionul la Stuttgart cu 200.000 de mărci în buzunar şi uniforma lui Goring (un cadou din partea Eddei) în bagaj şi astfel l-a cunoscut pe „Fischer”, alias Kujau. La fel de încântat atât de uniformă cât şi de bani, Kajau a promis să facă rost şi de restul jurnalelor şi s-a pus imediat pe treabă.

Retrăgându-se în biblioteca lui plină de informaţii utile, în trei săptămâni a falsificat primele trei jurnale. Ele constau din liste de angajamente oficiale, note personale şi aspecte banale din viaţa de zi cu zi, pe cât de plictisitoare, pe atât de lipsite de valoare. Fixând pe coperţi un sigiliu din ceară roşie cu un vultur german şi o notă a lui Hess prin care se declara că jurnalele sunt proprietatea lui Hitler, el i le-a dus lui Heidemann pe iahtul acestuia, Carin II.

În ziua următoare, cei cinci bărbaţi, reuniţi în secret la sediul firmei Gruner & Jahr, deşi incapabili să citească limba germanică veche în care erau concepute jurnalele, au căzut de acord că manuscrisele sunt originale. În următorii doi ani, ori de câte ori Kujau anunţa că a sosit un nou transport din Germania de Est, Heidemann lua avionul la Stuttgart, achiziţiona şi fotocopia jurnalele, apoi le depozita în seiful firmei Gruner şi Jahr. Doar el ştia că lui Kujau îi plătea 50.000 de mărci, iar restul de 35.000 le oprea pentru el. Fiind promovat, Manfred Fischer i-a dezvăluit secretul succesorului său, Gerd Schulte-Hillen, şi în august, acesta a autorizat o plată de 565.000 de mărci către Heidemann. Când Heidemann a anunţat că preţul unui volum a crescut la 200.000 de mărci pentru că generalul din Germania de Est care furniza jurnalele trebuia să plătească mite tot mai mari, Schulte-Hillen i-a înmânat alte 600.000 de mărci.

jurnalele lui HitlerRevista “Stern” încearcă să găsească sursa jurnalelor

Între timp, Walde şi asistentul lui, Leo Pesch, au început să transforme materialele îngrozitor de banale într-o carte, sursa articolelor de senzaţie care vor fi publicate în ianuarie 1983, atunci când se aniversau cincizeci de ani de la urcarea la putere a lui Hitler. Ziua cu pricina a trecut şi doar în februarie, când drepturile sindicatelor erau promovate de toate publicaţiile din întreaga lume, Stern s-a decis să se concentreze asupra originii jurnalelor, cum au fost ele găsite. Trei „experţi” afirmaseră deja că scrisul de mână îi aparţinea lui Hitler, dar acum se cerea o procedură mai detaliată de autentificare. La 28 martie, un expert al poliţiei a spus că şase din nouă specimene au dat la iveală o hârtie mai albă decât cea care putea fi folosită înainte de terminarea războiului. Căutat şi întrebat referitor la acest aspect, Kujau nu a părut deloc deranjat, în timp ce nici Heidemann, nici Walde nu au declarat nimic către Stern. În acelaşi timp, în Londra, publicaţiilor Times ale lui Rupert Murdoch li se oferise dreptul de a publica povestea. La 1 aprilie, redactorul-adjunct al ziarului The Times l-a rugat pe Lord Dacre (Hugh Trevor-Roper, autorul cărţii Ultimele zile ale lui Hitler) să autentifice jurnalele.

Însăşi marele magnat al presei, Rupert Murdoch, păcălit

Examinând cele cincizeci şi opt de volume păstrate într-o bancă din Ziirich, Trevor-Roper s-a declarat: „satisfăcut, deoarece documentele sunt autentice”. În aceeaşi zi, vizitând el însuşi banca, Murdoch a oferit 3,25 milioane de dolari pentru drepturile publicării jurnalelor în limba engleză. Apoi Newsweek a oferit 3 milioane pentru drepturile publicării lor în America. Planificând să tipărească întreaga poveste la 3 mai, Stern a cerut 4,25 milioane de dolari de la ambele publicaţii, The Times şi Newsweek. Asta a fost o mare greşeală. Cei doi rivali au renunţat, Newsweek deţinând deja textul articolelor gata să fie tipărite. Mutând apariţia articolului în ediţia de pe 25 aprilie, Stern s-a întors la Murdoch care, oferind acum doar 1,2 milioane de dolari, planifica să anunţe mare lui lovitură de presă în ediţia din 24 aprilie a uneia din publicaţiile sale, Sunday Times.

Până în acest moment însă au apărut şi persoane sceptice, precum David Irving, un istoric englez, care era departe de adevăr, susţinând că Holocaustul nu este decât un mit propagat de evrei. La 22 aprilie el a declarat, prin intermediul postului de televiziune BBC, că jurnalele sunt falsuri. Şi când Trevor-Roper, din ce în ce mai nesigur, l-a sunat pe editorul de la Sunday Times, Frank Giles, răspunsul lui Murdoch l-ar fi mulţumit din plin pe Hearst. „Să-l ia dracu’ pe Dacre!”, a spus el. „Să publice!” Tirajul ziarului Sunday Times a crescut imediat la 60.000 de exemplare în timp ce Heidemann, cu alte 300.000 de mărci în buzunar, achiziţiona ultimele patru jurnale de la Kujau.

Era însă ultima picătură în pahar. Chiar pe măsură ce publicaţiile Stern, Paris Match, Newsweek, Sunday Times şi altele tipăreau primele părţi din jurnale, noi dovezi juridice anunţau că jurnalele sunt false. Anulând publicarea lor, Stern l-a luat la întrebări pe Heidemann ore întregi, până când el a mărturisit existenţa lui Kujau şi numărul lui de telefon. Heidemann a fost concediat şi, o săptămână mai târziu, Kujau s-a predat. Procesul celor doi a început un an mai târziu, Kujau fiind acuzat de primirea a peste 1,5 milioane de mărci; Heidemann pentru furtul unei sume cuprinsă între 1,7 şi 4,6 milioane de mărci. K.ujau a fost trimis la închisoare pentru patru ani şi jumătate, Heidemann pentru patru ani şi opt luni. Revista Stern, a spus judecătorul, a fost atât de nesăbuită încât, teoretic, a devenit un complice al întregii farse. Peste cinci milioane de mărci din banii firmei Griiner şi Jahr s-au irosit; Stern a pierdut în final mai mult de nouăsprezece milioane. Doar Murdoch, căruia nu i-a păsat niciodată dacă jurnalele erau adevărate sau nu, a fost singurul fericit.

Orgoni Crystal