Orgoni Crystal

 
Orgoni Crystal

 

Insula Paştelui şi enigmele sale

222
blank
Imagine: peakpx.com (Commons Creative – free)

Insula Paştelui, insula descoperită a doua zi de Paşte

Probabil că niciun petec de pământ din lume n-a stârnit în rândul oamenilor de ştiinţă atâta interes ca Insula Paştelui;  numele  i-a fost dat de amiralul Jakob Roggeween, care a poposit aici cu trei nave ale Companiei Olandeze a Indiilor de Est în a doua zi de Paşte a anului 1722. Aşa a intrat Roggeween – care n-a reuşit să încheie o călătorie în jurul lumii (la două veacuri după Magellan) – în istoria descoperirilor geografice, nedreptăţindu-l astfel pe piratul englez Edward Davis, care zărise şi semnalase insula încă din 1687, fără a-i atribui însă vreun nume.

Se mai cheamă şi “Insula Urechilor Lungi”…

În ultimul sfert de mileniu Insula Paştelui a primit foarte multe nume: navigatori, călători, oameni de ştiinţă, arheologi şi etnografi, profesionişti şi amatori au poreclit-o:  Insula Giganţilor,  Insula Singurătăţii, Insula Tăcerii,  Insula Urechilor Lungi,  Spărgătoarele de Valuri,  Insula Dezolării, Insula Vînturilor, iar locuitorii ei îi spun Matakiterani şi Te pito no te Henua, ceea ce în polineziană  înseamnă „Buricul  Pămîntului”.

Situată în plin ocean, la 2 600 mile de Tahiti (Arhipelagul Societăţii) şi 2 700 de Valparaiso (Chile), are o formă triunghiulară ou laturile de 16, 18 şi 24 kilometri, şi o suprafaţă de circa 118 kilometri pătraţi şi este în întregime vulcanică. Pe insulă trăiesc 1000 de locuitori care vorbesc polineziană şi 40000 oi aparţinînd administraţiei   chiliene – cu trei veacuri în urmă populaţia era apreciată la 4 000-5 000 locuitori şi pe insula nu se afla niciun animal domestic.

Din 1737, Insula Paştelui a început să stârnească interesul oamenilor

Insula Paştelui n-a devenit cunoscută europenilor prin mijlocirea lui Roggeween – Compania care-l angajase n-a socotit necesar să-i publice lucrarea „Jurnalul călătoriilor în vederea unor descoperiri” (care a fost tipărită o sută de ani mai târziu, în 1838) – în schimb unul dintre însoţitorii lui, germanul Cari Friedrich Behrens, a reuşit să-şi publice „Călătoria prin ţările de miazăzi şi în jurul lumii din anii 1721—1722″ câţiva ani mai târziu (în 1737) stârnind interesul unor cercuri relativ largi pentru acea vreme când ştiinţa de carte nu era prea răspândită. De atunci şi până în zilele noastre, „tainele” Insulei Paştelui au pasionat pe oamenii de pretutindeni, pe savanţi ca şi pe simpli călători.

Cele 3 taine ale Insulei Paştelui: mormintele, statuiele gigante şi scrierile misterioase

Aceste taine ale Insulei Paştelui se grupează în jurul a trei obiective: mormintele acoperite cu platforme şi numite Ahu, dintre care unele datează dintr-o epocă foarte depărtată şi conţin schelete ale unor indivizi aparţinând unei populaţii dispărute de pe insulă; statuile gigantice, unele cântărind peste 20 tone, fără picioare, cu chipuri prelungi, mărturii ale unei arte rafinate; tăbliţele cu scriere rongo-rongo, până astăzi nedescifrată – singura scriere găsită în mulţimea insulelor care formează Polinezia (ultimul cunoscător al acestei scrieri a murit în 1914, în timp ce pe insulă se afla o expediţie etnografică britanică).

Enigma mormintelor acoperite cu platforme

Ahu-urile sunt destul de numeroase; până astăzi s-au descoperit peste două sute şaizeci, mare parte dintre ele având câte o statuie – moai în denumirea locală – în chip de monument funerar. Cavourile şi platformele cele mai impunătoare, pakeopa, aparţin unei epoci foarte depărtate şi sunt situate în apropiere de ţărm. Doi vestiţi navigatori care au vizitat insula, englezul James Cook (în 1774) şi francezul La Perouse (în 1786), au remarcat şi au descris aceste monumente, atribuindu-le un simbolism religios – părere confirmată şi de Roggeween care ne dă unele amănunte: „În lumina dimineţii”, notează amiralul olandez, „marinarii i-au văzut pe indigeni prosternându-se înaintea idolilor, cu faţa spre soare şi oferindu-le drept jertfă anumite obiecte cărora le dădeau foc”.

Acest caracter sacru al ahu-urilor şi statuilor este astăzi obiect de controversă. Căci, dacă erau socotite sacre „cum se face că băştinaşii au lăsat să fie violate sepulcrele, răpindu-li-se statuile ? Înşişi pascuanii au ajutat la transportarea lor, la încărcarea pe navele care le duceau spre alte orizonturi.

Într-adevăr, diverse muzee din Europa şi America s-au îmbogăţit, de-a lungul anilor, cu statui şi alte obiecte din Insula Paştelui; începutul l-au făcut englezii (în 1868) când nava „Topaze” a ridicat o remarcabilă statuie, aflată astăzi la British Museum; patru ani mai târziu soseşte în insulă corveta franceză „Flore”, avîndu-l la bord pe Pierre Loti, ofiţer de marină şi romancier care va executa desene interesante, va scrie o frumoasă carte despre Insula Paştelui şi va lua cu el un cap de statuie uriaşă, aflat actualmente la Musee de l’Homme din Paris ; nava germană „Hyaenia” va aduce (în 1882) numeroase obiecte muzeelor germane, iar americanul Thomson, sosit cu nava „Mohican” (în 1886), va publica o lucrare documentată şi va aduce muzeului din Washington o statuie intactă şi dale de piatră ornate.

De unde provine populaţia Insulei Paştelui?

Care este originea statuilor? Cine au fost sculptorii lor? Căutând răspunsul la aceste întrebări, se cuvine să ţinem seama de faptul că Insula Paştelui este unul dintre cele mai izolate colţuri de lume. Aici nu se poate ajunge decât pe două căi: de la răsărit, de pe coastele sud-americane, şi pe la apus, din insulele polineziene.

Arheologii şi etnografii mai noi par însă să revină la ipotezele formulate mai demult de energica doamnă Katherine Scoresby Routledge (conducătoarea unei expediţii etnografice engleze în 1914-1915) şi de regretatul Alfred Metraux (conducătorul unei expediţii franco-belgiene din 1934-1935) care pun popularea Insulei Paştelui pe seama unor migraţii polineziene, prin urmare venite din vest şi nord-vest. În favoarea acestei teorii pledează, înainte de orice, faptul că polinezienii au fost din cele mai vechi timpuri navigatori (spre deosebire de vechile populaţii peruviene) precum şi unele similitudini în arta şi tradiţia orală.

Statuile din insula Paştelui sunt asemănătoare cu statuile din alte insule din Oceanul Pacific

În arhipelagul polinezian Toubouai, la numai 1 400 mile de Insula Paştelui, în Pitcairn (insulă devenită celebră prin odiseea revoltaţilor de pe „Bounty”, din 1790,) s-au găsit statui foarte asemănătoare – deşi de proporţii mai reduse – ce cele tăiate în tuful vulcanului pascuan Rano-Raraku. De altfel, misiunea franco-belgiană condusă de Alfred Metraux (directorul prestigiosului Musee de l’Homme din Paris), din care făcea parte şi Henry Lavachery (conservatorul Muzeului regal din Bruxelles) reunise numeroase elemente în favoarea asemănării dintre construcţiile pascuane şi cele din Insulele Marchize: altare, mici incinte sacre, case de oaspeţi, morminte. Statui asemănătoare s-au găsit şi în alte insule, îndeosebi în Raivavae, Tahiti şi Moorea.

Statuile pescuane, privite din spate, au înfăţişarea unor stele, ba chiar unul dintre ahu-uri poartă, în loc de statuie, o stelă în genul celor ce se găsesc în Insulele Tuamotu şi Arhipelagul Hawaii. Un etnolog avizat de talia lui Kenett Emory (de la Bernice Bishop Museum) arată că: “Este posibil să se descopere, în platformele cu statui din Insula Paştelui, o afinitate mai strânsă decât s-a crezut până acum cu maarae-le polineziene”. (Aceste marae sunt un soi de sanctuare sub cerul liber, altarul fiind constituit dintr-o mică piramidă de pietre; aici erau înmormântate căpeteniile şi eroii polinezieni.)

Statuile gigant din Insula Paştelui au legătură cu existenţa unui continent dispărut din Oceanul Pacific?

Nu este lesne a lega vestigiile din Insula Paştelui – ah-urile şi statuile gigantice şi mai ales cele mai vechi, ale căror origini sunt deocamdată învăluite în taină (deşi, după cum arătam, ipotezele nu lipsesc) – de existenţa unui continent în cea mai mare parte dispărut, ca urmare a unui cataclism. Cât priveşte acest cataclism, asupra lui nu există nici urmă de îndoială – mărturie stau grămezile de cenuşă şi de lavă împietrită care învelesc coastele vulcanului Rano-Raraku; ba este chiar probabil că în regiune au avut loc două asemenea cataclisme, la un interval de timp nu prea mare.

Ciudat este şi caracterul deşertic, dezolant, al peisajului în care se ridică statuile cu aspect straniu, cu feţele lor prelungi şi buzele subţiri, cu capetele acoperite de curioasele pălării cilindrice. Totul este nemişcat, împietrit, mort – aspect cu atât mai nefiresc cu cât, după cum se ştie, pantele vulcanilor sunt în general roditoare, generatoare de vegetaţie; în jurul vulcanului Etna, de pildă, se întind livezi de lămâi, portocali şi măslini, printre cele mai fertile ale Siciliei, iar pantele Vezuviului şi ale vulcanului Pico din Azore sunt acoperite de podgorii producătoare de vinuri vestite în toată lumea.

Tsunami-uri devastatoare pentru Insula Paştelui

Nu este exclus ca aspectul dezolant, lipsit de vegetaţie al Insulei Pastelui, să se datoreze efectelor pustiitoare ale tsunami-urilor din această regiune supusă seismelor; în 1960, după cutremurul din Chile, asupra Insulei Paştelui s-au năpustit trei asemenea valuri seismice, care au acoperit uscatul pe o adâncime de 600 metri, răsturnând cele cincisprezece statui, printre cele mai frumoase, aflate pe ahu-ul Tonga Riki – statui măsurând 7-9 metri şi cântărind 20-30 tone. Unii dintre aceşti uriaşi au fost târâţi pe o distanţă de o sută de metri şi sfărâmaţi, alţii s-au răsturnat doar, întinşi pe spate cu ochii mari deschişi spre cer.

Şi totuşi, se pare că în trecut Insula Paştelui avea o vegetaţie destul de bogată. Arheologul Carlyle Smith de la Universitatea Wyoming (S.U.A.), participant la expediţia Kon-Tiki, pretinde că în urmă cu câteva veacuri pe insulă se afla o pădure întinsă: Rano-Raraku era acoperit cu palmieri şi alţi arbori, între care o varietate de conifer necunoscută în Pacific. Din analiza fibrelor unei ţesături vechi (aflată la Muzeul din Washington) rezultă că este confecţionată din scoarţa unei specii de dud, care trebuie să se fi aflat din belşug pe insulă de vreme ce servea la îmbrăcăminte şi la ţesutul unor frânghii foarte rezistente folosite pentru transportarea statuilor atât de grele de la „atelierul” din coasta vulcanului şi până pe ţărm. (Acest soi de dud a fost botezat de botanişti Broussenetia papyrifera, deoarece în răsăritul Asiei din fibrele sale se confecţionează celebra hârtie de China şi de Japonia).

Cum au fost transportate uriaşele statui până la ţărm?

Transportul statuilor, unele cântărind peste 30 tone, este încă o chestiune controversată. În 1868, pentru a transporta o asemenea statuie de la câteva sute de metri de ţărm pe puntea navei „Topaze”, au fost necesari 200 de marinari pricepuţi în asemenea treburi şi tot atâţia indigeni.  Faţă de aceasta, transportul unor statui mai grele, pe pantele accidentate ale vulcanului şi până aproape de ţărm, cu mijloace primitive, trebuie să fi cerut eforturi supraomeneşti şi, înainte de toate, soluţii de o ingeniozitate părând să indice o concepţie tehnică destul de evoluată.

Unde a dispărut vechea populaţie?

Marea majoritate a cercetărilor arheologi şi etnografi, care au întreprins studii în cadrul diferitelor expediţii pe Insula Paştelui, sunt de părere că pe acest petec de pământ izolat a trăit cândva o populaţie străveche – probabil sculptorii primelor platforme acoperite cu statui – care la un moment dat a dispărut din motive necunoscute. O emigraţie în masă? O epidemie? Un uragan pustiitor? O erupţie catastrofală a lui Rano-Raraku? Fapt este că populaţia polineziană – ai cărei urmaşi sunt pascuanii ce trăiesc astăzi pe insulă – a sosit aici relativ târziu, se pare că în migraţii cuprinzând două etape, în secolele XII şi XIII d.Hr.; ei sunt de un alt tip antropologic decât vechii locuitori. Polinezienii veniţi în prima etapă – tradiţia îi numeşte „urechile-lungi”, deoarece aveau obiceiul să-şi alungească lobii urechilor – au fost exterminaţi de cei veniţi în etapa a doua (sub conducerea eroului legendar Hotu-Matua) după ce convieţuiseră mai mult sau mai puţin paşnic vreme de aproximativ 350 ani. ,,În orice caz” este de părere Francis Maziere „datele delimitează o certitudine: cele două migraţii au fost polineziene, dar ele nu ne arată, în niciun fel, ce s-a petrecut înainte, cine au fost oamenii care au construit Vinapu şi au sculptat statuile aparţinând primului stil. Poate că au venit dintr-o cu totul altă direcţie…”

În orice caz, enigmele insulei Paştelui continuă să ne fascineze şi azi…

Orgoni Crystal