Chiar s-a descoperit în Marele Canion din SUA comori egiptene dar şi schelete de giganţi îngropate într-un oraş subteran?

La 5 aprilie 1909, o poveste anonimă a apărut pe prima pagină a ziarului Arizona Gazette, cu titlul „Explorări în Marele Canion”. Articolul descria o expediţie arheologică fondată de Institutul Smithsonian, „sub conducerea prof. S.A. Jordan” însoţit de un explorator în serviciul Institutului Smithsonian, pe nume G.E. Kinkaid.

În Gazette, Kinkaid relatează despre descoperirea făcută în timp ce călătorea de unul singur într-o barcă din lemn, în josul fluviului Colorado, de la Green River, Wyoming, spre Yuma, în căutare de minerale. Potrivit articolului, la aproximativ 70 km nord de canionul El Tovar Crystal (probabil în jurul Canionului de Marmură, în zona actualei rezervaţii a indienilor Navajo), Kinkaid a observat „urme în formaţiunile sedimentare, la aproximativ 600 m deasupra albiei râului”.

Statuete a lui Buddha găsite într-o peşteră

Atunci, cu mare dificultate, şi-a croit drum în sus spre zidul canionului, până a ajuns la mica deschidere a unei peşteri, dinspre care coborau nişte trepte. Kinkaid a intrat prin deschizătură şi, într-o încăpere aflată la aproximativ 30 m de la intrare, a găsit imaginea cioplită a unui idol cu picioarele încrucişate, care lui i s-a părut că seamănă cu Buddha şi care avea probabil origini tibetane. După ce a mers mai multe sute de metri de-a lungul unui culoar lat de aproximativ 4 metri, a descoperit o criptă în care se aflau mumii. A ridicat una dintre ele şi a fotografiat-o folosind bliţul. Erau numeroase pasaje, încăperi şi artefacte, printre care unelte de cupru, urne şi cupe din cupru şi aur, vase din ceramică smălţuită, pietre galbene gravate, răspândite peste tot pe podea, şi un metal gri necunoscut, care semăna cu platina. A descoperit, de asemenea, hieroglife, care i-au părut a fi „de tip egiptean sau oriental”.

Kinkaid a estimat că peste 50 000 de oameni ar fi putut locui confortabil în acele peşteri. Ziarul a menţionat că unele dintre artefacte fuseseră trimise la Washington DC, iar Institutul Smithsonian, aflat sub conducerea prof. S.A. Jordan, investiga citadela cu grijă. Descoperirile, se afirma, „dovedeau că rasa care a locuit în această peşteră misterioasă… era de origine orientală, probabil din Egipt, de pe vremea lui Ramses”.

Articolul a fost redescoperit după 84 de ani

Care este adevărul din spatele acestei poveşti uluitoare? Există vreo altă dovadă în afara acestui articol anonim izolat? De fapt, există un articol anterior în acelaşi ziar, apărut în 12 martie 1909, relatând tot despre G.E. Kinkaid. Articolul oferă o scurtă descriere a călătoriei lui Kinkaid de-a lungul fluviului Colorado şi menţionează „nişte descoperiri arheologice interesante”, dar nimic nu indică natura uluitoare a acestora. Din motive necunoscute, Arizona Gazette nu a mers mai departe în cercetarea acestei poveşti. După mai 1909, tăcerea s-a lăsat complet asupra acestui subiect, până când articolul a fost redescoperit de scriitorul David Hatcher Childress, specializat în mistere antice, şi a fost publicat în revista despre conspiraţii Nexus în 1993. A apărut apoi pe Internet, iar povestea egiptenilor din Marele Canion a fost folosită până acum pe sute de website-uri. Majoritatea sunt reeditări ale articolului lui Childress din Nexus şi toate derivă din povestea originală apărută în ziar. De fapt, din 1909, nicio altă dovadă care să susţină adevărul acestor afirmaţii nu a fost adăugată sursei originare.

La Institutul Smithsonian nu există dovezi despre descoperire

În ianuarie 2000, cercetători ai misterelor au contactat Institutul Smithsonian pe marginea acestui subiect. Li s-a spus că, de-a lungul anilor, Institutul a primit multe întrebări despre articolul apărut în ziar, în 1909, dar că Departamentul de Antropologie nu a găsit, în dosarele sale, nicio menţionare a vreunui profesor Jordan, a lui Kinkaid sau a unei civilizaţii egiptene dispărute din Arizona. Cercetătorii au găsit însă menţionarea unui arheolog, prof. S.A. Jordon, scris cu o, nu cu a, dar, din câte se pare, era european, nu american.

Guvernul american ascunde ceva?

Totuşi, pentru unii cercetători, aceasta este dovada că întreaga descoperire a fost muşamalizată. Ei fac referire la numeroasele peşteri, tunele şi nişe neexplorate din canion şi la faptul că o mare parte din zona în care Kinkaid susţine că a făcut descoperirea este acum proprietate guvernamentală, închisă publicului. Acest lucru este cu siguranţă adevărat în cazul Peşterii Stanton, adâncă de aproximativ 120 m, care, atunci când s-a săpat acolo, s-a dovedit că adăposteşte mii de artefacte indiene străvechi şi rămăşiţele unor condori californieni uriaşi, de acum 10.000 de ani. Acesta este un sit arheologic şi paleontologic de mare importanţă şi momentan face parte din lista Registrului Naţional de Locuri Istorice. Această peşteră şi altele din zonă sunt acum închise publicului cu o poartă uriaşă din fier. Care este motivul sinistru din spatele acestei acţiuni ? Să protejeze colonia de lilieci cu urechi mari – rasa Townsend – din peşteră, astfel încât să nu fie deranjaţi de vizitatori.

Marele Canion poartă nume egiptene şi buddhiste

Un alt element ciudat în legătură cu Marele Canion – care pare să îl lege de povestea apărută în ziar, în 1909 – îl reprezintă varietatea numelor orientale şi egiptene ale multor piscuri şi versanţi, în special în zona ciudatelor peşteri descoperite de Kinkaid. În jurul pârâurilor Ninety-four Mile şi Trinity există nume precum Templul Isis, Turnul lui Seth, Turnul lui Ra, Templul lui Horus, Templul lui Osiris, în timp ce, în zona Canionului Bântuit, există Piramida lui Kheops, Mănăstirea lui Buddha, Templul lui Buddha, Templul lui Manu şi Templul lui Shiva. Oare originea misterioasă a acestor nume să ofere un indiciu cu privire la locaţia comorii ascunse a lui Kinkaid?

Din nefericire, explicaţia pentru aceste nume este mult mai prozaică şi ne parvine de la Clarence E. Dutton, căpitan de artilerie al Armatei americane. Cea mai importantă lucrare a acestuia, The Tertiary History of the Grand Canyon District, a apărut în 1882. Dutton a fost cel care, observând similitudinile dintre vârfurile Marelui Canion şi unele dintre marile lucrări arhitectonice ale umanităţii, a atribuit Marelui Canion majoritatea numelor sale exotice. Restul au fost denumite de Francois Matthes, cartograf guvernamental, care, în primăvara anului 1902, a efectuat harta topografică a Marelui Canion pentru U.S. Geological Survey. Nu există niciun mister în această privinţă. Cele mai decente istorii ale Marelui Canion (Grand Canyon National Park a lui Frommer şi How the Canyon Became Grand a lui Stephen J. Pyne, de exemplu) oferă aceste informaţii. Într-adevăr, este mai mult decât posibil ca denumirile egiptene şi indiene ale Marelui Canion să reprezinte o sursă parţială de inspiraţie pentru articolul din Gazette.

A fost articolul din ziar un fals?

Dar oare acest articol nu este doar un fals, la fel ca şi cel publicat în The Dallas Morning News, pe 19 aprilie 1897, relatând despre prăbuşirea unui OZN în Aurora, Texas ? Multe detalii ale articolului din 1909 sugerează acest lucru. Mai întâi, nimeni nu a văzut vreodată fotografiile pe care se presupune că le-ar fi făcut Kinkaid în peşteră sau artefactele pe care se pare că le-a găsit. Desigur, de-a lungul a peste 90 de ani, cineva trebuie să le fi văzut. O altă problema o reprezintă lipsa dovezilor documentare care să sprijine existenţa lui G.E. Kinkaid ori a prof. S.A. Jordan. În plus, articolul apărut în mal 1909, în Gazette, se referă la Smithsonian ca la un Institut în loc de o Instituţie (multe website-uri care au copiat povestea promovând aceeaşi eroare). Cu siguranţă, orice angajat al Smithsonian ar cunoaşte diferenţa.

O altă eroare din acest articol este afirmaţia conform căreia Kinkaid ar fi fost „primul copil alb născut în Idaho”. De fapt, acesta a fost Eliza Spalding, născută în Lapwai pe 5 noiembrie 1837, fiica lui Henry şi Eliza Spalding.

Povestea din ziarul „Gazette” a fost inspirată din alte poveşti anterioare?

O altă interpretare este că povestea descoperirilor din Marele Canion a fost inspirată de legendele indienilor Hopi despre strămoşii lor, care au locuit cândva într-o lume subterană din Marele Canion. De fapt, o descriere a acestei tradiţii a indienilor Hopi a fost anexată articolului original din ziarul Gazette. Aceste legende ar putea fi în parte responsabile pentru originea poveştii, dar au existat şi alte surse de inspiraţie pentru autorul anonim.

În 1869, maiorul John Wesley Powell a condus prima expediţie de succes în josul fluviului Colorado şi prin regiunea (atunci necunoscută) a Marelui Canion. Interesant este că, atunci când Powell a dat peste o peşteră mare numită Redwall Cavern, a afirmat că, dacă ar fi fost folosită ca teatru, „ar fi putut adăposti 50 000 de oameni”, ceea ce aminteşte estimarea lui Kinkaid – 50 000 de oameni care ar fi putut să locuiască în peşteri.

Este posibil, de asemenea, ca şi expediţia Brown-Stanton din 1889 să fi reprezentat o sursă de inspiraţie. Această expediţie a fost efectuată pentru studiul unui defileu din Marele Canion în vederea construirii unei căi ferate de-a lungul râului Colorado, până în California. După ce trei membri ai expediţiei s-au înecat în Canionul de Marmură, cei rămaşi au conchis că este imposibil să continue şi au încercat să iasă din canion. Au trecut pe lângă spectaculoasele Izvoare din Vasey’s Paradise şi, după ce au escaladat zidul de calcar de deasupra râului, au descoperit „un şir întreg de sălaşuri în stânci, cu fragmente de ceramică spartă răspândite peste tot”. Stanton a hotărât să depoziteze proviziile rămase şi să exploreze în continuare. A descoperit o peşteră în zidul de calcar, la aproximativ 50 m deasupra râului (Peştera lui Stanton, menţionată anterior). De acolo, membrii expediţiei au urmat un drum preistoric în sus până la Canionul Sudic, unde s-au aflat în siguranţă.

Tărâmurile fantastice, la modă la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX

Trebuie amintit, de asemenea, că la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, poveşti despre tărâmuri fantastice dispărute, precum Atlantida, Lemuria şi Mu, erau foarte răspândite. Presupusa carieră a lui Kinkaid pare, de asemenea, să se bazeze în parte pe tipul de explorator/anticar al perioadei, exemplificat de fotograful, călătorul şi arheologul amator Augustus Le Plongeon (1825-1908). Ideea tărâmului pierdut Mu a apărut pentru prima oară în scrierile lui Le Plongeon. Născut în Jersey, pe coasta Normandiei, în Franţa, a avut o viaţă pitorească, care a inclus fotografierea ruinelor maya din Peninsula Yucatan, munca de supraveghetor în San Francisco şi studiul fotografiei în Londra. De asemenea, în acea perioadă s-au făcut descoperiri arheologice importante, iar descoperitorii lor fabuloşi apăreau adesea pe primele pagini ale ziarelor. Îl putem da ca exemplu pe Heinrich Schliemann, care a investigat presupusul sit al Troiei, în nord-vestul Turciei, şi palatul din Micene, Grecia, în anii 1870. Alte exemple i-ar include pe egiptologul englez Flinders Petrie, care a început săpăturile în Egipt în 1884, şi Arthur Evans, care a început să lucreze la complexul palatului preistoric din Knossos, Creta, în 1900. Unii – sau toţi – ar fi putut furniza o motivaţie pentru crearea acestei poveşti.

Astfel, mai degrabă în contextul primilor exploratori ai Marelui Canion, arheologii şi anticarii îndrăzneţi ai vremii, şi al denumirilor indiene şi egiptene ale Marelui Canion pot fi găsite originile lui G.E. Kinkaid şi ale articolului din 1909, decât în descoperirile reale dintr-o peşteră misterioasă, pierdută.

ATENTIE! Intrucat nu toate sursele sunt de incredere si, uneori, este foarte greu pentru a fi verificate, unele articole de pe site-ul lovendal.ro trebuie sa fie luate cu precautie. Site-ul acesta nu pretinde ca toate articolele sunt 100% reale, scopul fiind acela de a prezenta mai multe puncte de vedere si opinii asupra unui anumit subiect (chiar daca acestea par a fi contradictorii). Asadar, erorile si ambiguitatile nu pot fi excluse complet. Prin urmare, nu ne asumam nicio responsabilitate pentru actualitatea, acuratetea, caracterul complet sau calitatea informatiilor furnizate. Utilizatorii folosesc continutul acestui site pe propriul risc.