Fabulosul tărâm „El Dorado” şi enigma lacului de aur din Columbia
La sfârşitul secolului al XV-lea, în 1499, Alonso de Ojeda şi Amerigo Vespucci ajung pe coastele Columbiei de azi (Cristofor Columb debarcă aici abia în 1509). Ceva mai târziu, în 1532, după ce condusese deja trei expediţii în Peru şi primise în 1529 dreptul de a cuceri această ţară. Francisco Pizzaro debarcă pe ţărmul peruvian. Având cu el 180 de soldaţi, 3 călugări şi 37 de cai, cu această armată, reuşeşte, în numai un an, să supună Imperiul Incaş. E drept, aveau arme de foc – „fulgere şi tunete” – şi cai – „animale mari, înspâimîntătoare” -, pe care băştinaşii îi vedeau pentru prima oară şi au ştiut să profite din plin de situaţia ce domnea în teritoriul controlat de incaşi.
Imperiul tocmai fusese împărţit între Huascar şi Atahualpa, cei doi fii ai lui Huayna Kapak; ultimul reuşise să-l înfrângă şi să-l prindă pe fratele său. Îndrăzneţ şi viclean, Pizzaro izbuteşte să-l captureze pe Atahualpa, care, în schimbul libertăţii, oferă o răscumpărare colosală: să umple cu aur şi argint o cameră (de aproximativ 22 picioare lungime şi 17 lăţime) până la înălţimea de 7 picioare. Neîntârziat au pornit către toate colţurile imperiului crainici cu porunca Marelui Inca şi din toate colţurile imperiului au început să sosească podoabe, vase de cult şi lingouri de aur şi argint. Înştiinţat de faptul că fratele său încearcă să se înţeleagă cu spaniolii, Atahualpa a poruncit că acesta să fie ucis – măsură extremă, care, din nefericire, nu a făcut decât să ofere spaniolilor un pretext pentru înlăturarea regelui captiv: după un simulacru de proces, Atahualpa este omorât şi el.
Circa 500.000 kg de aur şi argint (provenind din topirea unor adevărate opere de artă) au fost împărţite între membrii expediţiei spaniole. Dar această cantitate extraordinară nu reprezenta tot tezaurul imperiului, căci probabil că numai o parte din aurul templelor a fost trimis şi fără îndoială că nu toate convoaiele au ajuns în capitală. Spaniolii au reuşit totuşi să pună mâna pe mult doritul metal preţios folosindu-se de sistemul de strângere a tributului, bine pus la punct chiar de incaşi. Majoritatea a fost topit; numai câteva piese, atât de frumoase încât i-au impresionat până şi pe conchistadori, au ajuns în Spania neatinse, deşi multe din acestea au dispărut cu timpul, doar foarte puţine supravieţuind, mărturie a artei aurarilor incaşi sau azteci.
Legenda lui El Dorado
La marginile imperiului însă, situaţia a fost diferită. Aici spaniolii au reuşit cu greu să obţină bogăţiile râvnite. Circulau zvonuri despre marile comori aflate în munţii din nord, zvonuri în urma cărora s-a născut legenda lui El Dorado, legendă ce s-a răspândit curând în mai multe variante şi a circulat în Lumea Nouă şi în Lumea Veche începând cu acele vremuri îndepărtate şi până azi. S-a crezut că El Dorado era o cetate dispărută, un templu plin cu comori situat în junglă, un munte de aur, în sfârşit, o ţară pe care au căutat-o mulţi, primii fiind, desigur, conchistadorii… Ei erau convinşi că această ţară fabuloasă se află între Amazon şi Orinoco, undeva în Columbia de azi (despre această ţară bogată în aur le vorbise de altfel Francisco de Orellana, ofiţer al lui Pizzaro, descoperitorul fluviului Amazon).
În 1536 mai multe expediţii pornesc în căutarea ei: Gonzalo Jimanez de Quesada, plecând din Santa Marta, de pe ţărmul caraibian al Columbiei de azi, descoperă aşezările indienilor muisca şi fondează (în 1538) oraşul Santa Fe (mai târziu Bogota), Sebastian Moyano de Belalcazar porneşte din sud, din cetatea incaşă Quito şi ajunge şi el pe platoul Cundinamarco, unde se întâlneşte cu conducătorul celei de-a treia expediţii, germanul Nikolaus Federmann, finanţat de bancherii Welser din Augsburg. Aceste trei expediţii s-au aflat cel mai aproape de adevăratul El Dorado, dar n-au ştiut-o niciodată.
Adevăratul El Dorado
Căci El Dorado (în spaniolă „Cel Aurit”) era un bărbat, marele şef al tribului muisca, ce trăia în partea cea mai nordică a Anzilor, nu departe de capitala de azi a Columbiei. În ziua „instalării” lui avea loc un ritual undeva în munţi, pe Lacul Guatavita. În punctul culminant al serbării, viitorul conducător urca pe o plută de trestie, însoţit de şefi şi preoţi ce cântau din flaut şi ardeau mirodenii. Toţi purtau bijuterii minunate şi duceau cu ei o cantitate uriaşă de smaralde şi aur. Când pluta ajungea în mijlocul lacului, marele şef era dezbrăcat şi corpul său, uns cu răşină, era acoperit cu pulbere de aur, el devenind astfel… Omul de Aur. Când razele soarelui îl atingeau, arunca în apele negre ale lacului preţioasele ofrande pentru zei, şi la fel făceau şi cei aflaţi pe mal. Astfel, pe măsura trecerii anilor, în lac s-a acumulat una din cele mai mari comori din Lumea Nouă.
Indienii muisca, poporul condus de El Dorado, nu aveau aur pe teritoriul lor, dar singura mină de smaralde din America se afla acolo şi, de asemenea, un vast zăcămînt de sare, neepuizat nici în prezent. Comerţul cu aceste produse le-a asigurat atâta aur încât un întreg sat de aurari a înflorit lângă lacul sacru. Indienii muisca ştiau să prelucreze metalul preţios cu 1.000 de ani înaintea venirii spaniolilor. Îl obţineau în creuzete, folosind cuptoare ventilate nu cu foaie, ci cu ajutorul unor ţevi de lut ars (prin care se sufla aer). Ştiau să-l transforme în foi, îl băteau cu ciocanele lor de piatră şi îl puteau grava.
Aurarii precolumbieni au obţinut bijuterii extraordinare, fiecare trib creând obiecte originale. Indienii muisca realizau expresive reprezentări antropomorfe, cunoscute sub numele de tunjos, acestea fiind ofrandele pe care membrii tribului le aruncau în lac sau le îngropau în vase de lut.
Golirea unui lac de aur
Când conchistadorii au ajuns pe ţărmurile Lacului Guatavita, au aflat că apele acestuia ascund smaralde şi aur, deşi ceremonialul Omului de Aur nu se mai practica de mult. Cea dintâi încercare de mari proporţii de găsire a comorii datează din 1545, cînd Hernan Perez de Quesada, fratele exploratorului, a poruncit ca băştinaşii muisca să scoată apa găleată cu găleată; după trei luni au reuşit să micşoreze nivelul lacului cu 2,75 m şi, din nămolul aflat în imediata vecinătate a malului, au extras câteva sute de obiecte din aur. 40 de ani mai târziu, un negustor spaniol din Bogota, Antonio de Sepulveda, a adunat nici mai mult, nici mai puţin de 8.000 de localnici şi a început săparea unui canal în stâncă pentru a goli lacul; au izbutit să obţină scăderea nivelului cu 18,3 m şi să găsească bijuterii de aur şi smaralde. Dar, după un timp, apa a erodat malurile, au avut loc alunecări de teren şi, în cele din urmă, canalul a fost astupat.
Au mai existat şi alte încercări, una dintre cele mai spectaculoase fiind cea a companiei britanice Contractors Limited, care a hotărât să sape un tunel subteran în aşa fel încât lacul să se golească asemenea unei chiuvete căreia i s-a scos dopul şi, deşi pare de necrezut, au reuşit; apa s-a retras şi lacul a rămas înconjurat de o fâşie lată de mâl adânc şi moale, peste care însă nu se putea păşi. În timp ce încercau să rezolve această problemă, situaţia s-a schimbat; sub razele soarelui, mâlul s-a întărit. Ghinioniştii căutători de comori au plecat la Bogota pentru a aduce unelte de săpat, dar când s-au întors, câteva luni mai târziu, au constatat că noroiul întărit blocase tunelul, iar ploile umpluseră lacul. În cele din urmă, au trebuit să renunţe, din lipsă de fonduri.
Astăzi, guvernul columbian protejează lacul de aur…
La sfârşitul secolului al XV-lea, în 1499, Alonso de Ojeda şi Amerigo Vespucci ajung pe coastele Columbiei de azi (Cristofor Columb debarcă aici abia în 1509). Ceva mai târziu, în 1532, după ce condusese deja trei expediţii în Peru şi primise în 1529 dreptul de a cuceri această ţară. Francisco Pizzaro debarcă pe ţărmul peruvian. Având cu el 180 de soldaţi, 3 călugări şi 37 de cai, cu această armată, reuşeşte, în numai un an, să supună Imperiul Incaş. E drept, aveau arme de foc – „fulgere şi tunete” – şi cai – „animale mari, înspâimîntătoare” -, pe care băştinaşii îi vedeau pentru prima oară şi au ştiut să profite din plin de situaţia ce domnea în teritoriul controlat de incaşi.
