Un medic psihiatru își dorea foarte mult să găsească dovezi măsurabile și obiective ale faptului că percepția timpului poate fi manipulată în timpul transelor profunde. În 1956, el i-a insuflat unei paciente în stare de hipnoză convingerea că un metronom bătea alături de el cu o ritm de o bătaie pe secundă. Femeii i s-a spus apoi că metronomul își încetinea viteza până la o bătaie la fiecare două secunde, apoi la fiecare cinci secunde și, în final, la o bătaie pe minut. Trecerea a numai câteva minute a fost trăită de subiect ca un interval de câteva ore.
Cooper a atașat apoi electrozi de scalpul femeii, ceea ce i-a permis să monitorizeze activitatea creierului în timp ce pacienta era în stare de vis. În acest fel, el a putut să măsoare în mod obiectiv durata unui vis. Un vis a fost măsurat la 3 secunde, deși în percepția femeii, el durase 4800 de secunde și, în acest timp, eul ei din vis reușise să culeagă și să numere 862 de capsule cu semințe de bumbac. Pe scara ei temporală, acest lucru era perfect normal – fiecare capsulă îi lua cam 5 secunde -, dar în realitate este pur și simplu imposibil să numeri 862 de obiecte, oricare ar fi ele, în numai trei secunde.
Dacă Cooper ar fi lăsat-o pe femeia aceasta în stare de vis timp de mai multe zile, fiecare secundă de timp real ar fi echivalat, pentru ea, cu aproape o jumătate de minut. Așa încât, în două zile de hipnoză, ea ar fi trăit 60 de zile de timp subiectiv. Pentru o perioadă scurtă de timp real, subiectul și autorul experimentului funcționează pe scări temporale foarte diferite. Ei se află în universuri mutual exclusive.
Este clar că creierul însuși manipulează felul în care trecerea timpului este prezentată conștiinței noastre.