Din secretele originii unei muzici celebre – „Ciocârlia”
Pe 26 august 1889, ziarul „Le Figaro” a oferit presei străine, adunată la Expoziţia Internaţională din Paris, o recepţie în compania lăutarilor români. Tarafurile lui Angheluş Dinicu şi Sava Pădureanu au uimit pe oaspeţii străini prin virtuozitatea lor, în special naiul lui Angheluş. Programul acelei seri menţiona, la punctul 11, piesa „Ciocârlia” („L’alouette et le Berger”), înscriind pentru prima dată în istoria muzicii una din lucrările ce aveau să stârnească entuziasmul auditorilor de pretutindeni.
Editorul bucureştean Constantin Gebauer, a tipărit în repetate rânduri „Ciocârlia”, de-a lungul veacului trecut, fără a menţiona pe autorul piesei. Este greu deci, a afirma după atât timp cine a compus „Ciocârlia”. Cert rămâne faptul că natura virtuozică a piesei ne conduce spre o creaţie lăutărească profesionistă, în ciuda facturii popular-ţărăneşti.
Din clipa lansării „Ciocârliei” la Paris, nicio formaţie de lăutari români, ce a păşit dincolo de graniţele ţării, nu a omis această lucrare, transcrisă pentru diferite instrumente. Sava Pădureanu, Christache Ciolac, Nicolae Buică şi Grigoraş Dinicu, la vioară, Fănică şi Damian Buca, precum şi Gheorghe Zamfir, la nai, i-au asigurat o trăinicie pentru decenii. Se pare că Grigoraş Dinicu a amplificat partea finală (ciripitul păsării şi ecourile din pădure), şi a notat-o într-o formă apropiată versiunii lăutarilor bucureşteni de la începutul veacului al XX-lea, ceea ce i-a îndem nat pe unii folclorişti şi muzicologi să-l considere ca „autor”.
Lucrare cu caracter programatic, „Ciocârlia” ne amintește de unele cântece similare din repertoriul popular (de pildă „Ciobanul care și-a pierdut oile”), ceea ce ne lasă posibilitatea de a-i atribui o origine mult mai veche formei originale. Repertoriul păstoresc ar fi putut să o includă destul de bine printre cântecele lui tradiționale, însă naiul a rămas continuu (chiar în epoca feudală) un instrument profesionist. Deci, se poate conchide că „Ciocîrlia” a fost un cântec popular, prelucrat de lăutari până la limita virtuozității, admirabil întruchipată de către Angheluș Dinicu.
ATENTIE! Intrucat nu toate sursele sunt de incredere si, uneori, este foarte greu pentru a fi verificate, unele articole de pe site-ul lovendal.ro trebuie sa fie luate cu precautie. Site-ul acesta nu pretinde ca toate articolele sunt 100% reale, scopul fiind acela de a prezenta mai multe puncte de vedere si opinii asupra unui anumit subiect (chiar daca acestea par a fi contradictorii). Asadar, erorile si ambiguitatile nu pot fi excluse complet. Prin urmare, nu ne asumam nicio responsabilitate pentru actualitatea, acuratetea, caracterul complet sau calitatea informatiilor furnizate. Utilizatorii folosesc continutul acestui site pe propriul risc.
Pe 26 august 1889, ziarul „Le Figaro” a oferit presei străine, adunată la Expoziţia Internaţională din Paris, o recepţie în compania lăutarilor români. Tarafurile lui Angheluş Dinicu şi Sava Pădureanu au uimit pe oaspeţii străini prin virtuozitatea lor, în special naiul lui Angheluş. Programul acelei seri menţiona, la punctul 11, piesa „Ciocârlia” („L’alouette et le Berger”), înscriind pentru prima dată în istoria muzicii una din lucrările ce aveau să stârnească entuziasmul auditorilor de pretutindeni.
