Din nou despre misteriosul avion Aurora, cu o tehnologie atât de avansată, de parcă ar fi împrumutată din alte lumi

4.262 vizualizari
Imagine: wikimedia.org (Commons Creative – free)

Era ziua de 11 mai 1993, într-o duminică liniştită şi însorită. Un jurnalist se afla la ferma sa din Atlanta, Georgia. Deodată, pământul a început să se cutremure şi tunete insuportabile acopereau cerul. Uimit, jurnalistul văzu un avion uriaş care zbura la câţiva kilometri înălţime. Se puteau observa aripile puternice, în formă de triunghi, şi două protuberanţe dreptunghiulare.

În ziua următoare, jurnalistul începu să caute o explicaţie. S-a informat atât la baza Dobbins, cât şi la Aeroportul Internaţional Hartsfield, uriaşul aeroport din Atlanta. Nu a primit nicio explicaţie. Totuşi, el nu a fost singurul care a putut observa acel monstru ceresc care scotea zgomote insuportabile. Doar câteva zile mai târziu s-au ivit mulţi alţi martori. Descrierile lor coincid până în cele mai mici detalii.

Ce-ar fi putut fi? Despre legendarul avion ultra-secret Aurora. Aşa cum ne spune şi Wikipedia, proiectul avionului Aurora ar fi doar un zvon de la mijlocul anilor ’80. Despre el am mai vorbit şi într-un articol din 2013 – OZN-urile negre şi ciudate de deasupra Siriei sunt avioane americane avansate, nefolosite niciodată până în prezent, asemănătoare legendarelor aeronave negre „Aurora” – în care scriam că e posibil ca „OZN-uri negre” ce au fost observate deasupra Siriei ar putea fi celebrele avioane ultrasecrete americane Aurora.

Aşa cum spun unii ingineri, caracteristica dominantă la avioanele Aurora ar fi aceasta: un zgomot intens din timpul zborului, zgomot insuportabil, împreună cu o „pulsaţie” de joasă frecvenţă care apare mai ales când viteza de zbor este redusă. Aceste zgomote ciudate au legătură, fără îndoială, cu sistemul de propulsie al proiectului Aurora.

Experţii cred că este posibil – pe lângă alte posibilităţi – ca o propulsie „rocket-based combined cycle” (RBCC), deci un sistem aparţinând oarecum viitorului, să aibă însuşirile unui motor turbo, ale unei rachete şi ale unui „ramjet”, precum şi capacitatea de a accelera de pe loc, ajungând dintr-o dată la o viteză extraordinară. Pe lângă acesta este eficientă chiar şi puterea motorului amintitului „ramjet”. Aerul este oprit în tubul de transmisie şi lichefiat.

În acest proces, presiunea şi temperatura cresc considerabil şi gazele de ardere ies cu mare forţă din tub. În RBCC este introdus, suplimentar, şi oxigen în stare lichidă în duza rachetei, prin care se accelerează ieşirea gazului şi se absoarbe mai mult aer. Se poate introduce şi arde mai mult metan, ceea ce face ca forţa să crească.

Cel mai favorizat concept pe care îl are Aurora despre pro­pulsii este însă neînţeles în multe privinţe, din cauza mecanismului de unde pulsatorii care funcţionează ca un tun răsucit: în „canalul terminal” se declanşează succesiv explozii, provocate de un amestec de aer cu hidrogen şi metan. Explozii mai mici, pulsate, creează unde de presiune. Ele dirijează detonaţia primară spre tubul închis care, prin suprafaţa amortizată, este foarte rezistent, şi care indică direcţia de zbor. Puterea acestui sistem unitar este considerabilă. Cu cât se măreşte pulsul, cu atât forţa este mai mare.

În timpul exploziilor, o parte din gazele de ardere sunt eliberate în aer. Prin aceste gaze Aurora lasă în urmă un şir de nori în formă de cercuri, renumitele „gogoşi pe frânghie”, care sunt descrise mereu de martorii avionului Aurora.

În ciuda acestor detalii, Aurora rămâne un mister, un proiect a cărui existenţă este tăgăduită chiar şi în zilele noastre…