Mumificarea era un proces complicat şi anevoios, deoarece egiptenii credeau că păstrarea corpului era importantă pentru a ţine sufletul în viaţă. Cei ce imbalsamau erau preoţi instruiţi în acest scop, iar ritualul propriu – zis trebuia să aibă loc în afara oraşului într-un atelier sau într-un loc curat. Preoţii supraveghetori purtau măşti de teracotă în forma capului lui Anubis, zeul chirugilor şi al îmbălsămării. Astfel prin aceste măşti Anubis veghea asupra procesuliu. Era important de asemenea că preoţii să nu facă tăieturi suplimentare care ar fi putut face corpul de nerecunoscut pentru spirit, în acest caz corpul fiind condamnat să umble pe pământ şi posibil să-l bântuie pe preot.
Primul pas era să se facă o tăietură în abdomen, sub coaste pe partea stângă a corpului. Prima incizie era făcută cu o lamă specială curbată, tăieturile ulterioare facandu-se prin intermediul unui cuţit normal. Incizia trebuia făcută pentru a putea îndepărta organe speciale, depuse apoi în vase ce aveau gravate pe ele incantaţii ce aveau să permită realăturarea organelor corpului de unde fuseseră luate. În aceste vase se puneau intestinele, rinichii, ficatul, plămânii şi stomacul. Următorul pas era extragerea creierului prin nas şi aruncarea lui. Apoi era turnată răşină pentru a împiedica capul să colapseze. Inima era lăsată la locul ei pentru că Anubis avea să cântărească inima în lumea de jos şi să călăuzească sufletul prin aceasta.
Părţile corpului erau fie date rudelor fie lăsate în mormânt. Apoi corpul şi organele erau conservate cu mirodenii şi sare de gudron era pusă peste ele pentru a le usca. Mirodeniile ce erau folosite făceau corpul să arate maro şi asemenea unei pieli tari. Întreg procesul dura circa 70 de zile, iar după încheierea să corpul era înfăşurat în fâşii. O mască mortuară era plasată pe cap pentru a fi folosită ca înlocuitor în cazul în care adevăratul cap era distrus. Amulete speciale erau apoi depuse pe corp. În final mumiei i se ataşă un marcaj pe gât pentru a putea fi identificată pentru înmormântare.
