Continuarea primei părţi: https://www.lovendal.ro/wp52/anunnaki-extraterestrii-de-pe-nibiru-pe-pamant-o-istorie-de-450-000-de-ani-partea-1/ şi a părţii a doua: https://www.lovendal.ro/wp52/anunnaki-extraterestrii-de-pe-nibiru-pe-pamant-o-istorie-de-450-000-de-ani-partea-2/
După Potop, oamenii s-au făcut agricultori, la ordinul zeilor Anunnaki
Înainte de Potop, toţi oamenii care nu-i slujeau în mod direct pe Anunnaki erau vânători şi culegători nomazi. Practic peste noapte, ei au devenit fermieri. Tăbliţele sumeriene explicau de ce oamenii au început să cultive pământul şi să domesticească animalele. Ei au făcut acest lucru din ordinul zeilor. Şi, odată cu apariţia agriculturii, s-a produs şi concentrarea oamenilor în nişte oraşe mai mari decât cele dinainte de Potop. Fiecare dintre ele era condus de către unul dintre conducătorii Anunnaki, care acum au început să fie consideraţi de către oameni „zei”.
O altă dovadă care vine ca argument pentru a atesta profunda influenţă a Potopului asupra vieţii oamenilor este faptul că primele dovezi ale eforturilor oamenilor în domeniul agriculturii nu au fost găsite în solul fertil de pe văile râurilor, ci în ţinuturile muntoase înalte din Mesopotamia şi Palestina. Încă o dată, acest fapt este explicat într-un fragment dintr-un text sumerian, unde se spune: „Enlil a urcat până în vârful muntelui şi a ridicat ochii, privind împrejur; a privit în jos; acolo apele formaseră o mare. Apoi a privit în sus; acolo se vedea muntele, plin de cedri aromaţi. El a tras în sus orzul, însămânţându-l pe coastele muntelui, în terase. A tras în sus şi toate plantele ce vegetează, însămânţând grâul şi celelalte cereale pe coastele muntelui.”
Unele cereale au apărut, ca din senin, în cultura agricolă
La fel ca şi oamenii, se pare că anumite cereale folosite ca hrană nu aveau niciun fel de antecedente în lanţul evoluţiei vieţii pe Terra. Ele au apărut dintr-odată, pe deplin maturizate, cam cu 13.000 de ani în urmă, potrivit descoperirilor arheologice. Sitchin spune: „Nu există vreo explicaţie a acestui miracol botano-genetic, decât dacă procesul în urma căruia au apărut aceste plante nu a fost unul de selecţie naturală, ci unul de manipulare artificială a acestora.”
Sitchin remarca faptul că au existat trei faze extrem de importante ale dezvoltării agriculturii practicate de om, prima fază începând cu aproximativ 11.000 de ani î.Hr., a doua fază cunoscută sub denumirea de cultura preistorică (circa 7.900 de ani î.Hr.) şi civilizaţia 3 (care a început prin anul 3800 î.Hr.), faze ce s-au petrecut la intervale de 3.600 de ani una de alta, interval de timp ce a coincis cu o rotaţie completă a planetei Nibiru pe orbita sa.
Anunnakii decid să împartă Pământul în patru regiuni
Pe lângă faptul că „deţineau supremaţia” asupra plantelor şi animalelor, Anunnaki au început să-i numească în funcţii de conducere pe anumiţi oameni care erau selecţionaţi atent. Pe măsură ce oamenii s-au înmulţit tot mai mult, Anunnaki/Nefilim au realizat faptul că trebuia să ia măsuri pentru a-şi putea menţine controlul asupra creaţiilor lor. Ei mai doreau să instituie nişte intermediari între ei şi oameni, pe care continuau să-i considere a fi doar cu puţin mai buni decât animalele. În timpul unei adunări desfăşurate după Potop, Anunnaki/Nefilim au hotărât să împartă Pământul în patru regiuni în care să-i răspândească pe oameni, care până atunci erau adunaţi doar în trei dintre ele: Mesopotamia Inferioară, Valea Nilului şi Valea Indului.
Anunnaki şi-au rezervat Peninsula Sinai ca loc de construcţie a noului lor centru de dirijare a zborurilor spaţiale imediat după Potop, desemnând regiunea respectivă drept sanctuarul lor privat sau „sfânt”. Evident că această transpunere în practică a strategiei „dezbină şi stăpâneşte” aplicată asupra comunităţilor umane răspândite în toată lumea necesita ca acestea să aibă conducători umani separaţi, aleşi special de către Anunnaki sau „zei”, pentru a-i reprezenta în mijlocul oamenilor. Practica instaurării regalităţii dinastice, bazate pe o descendenţă regală ce poate conduce până la zei, este una care a avut un impact important asupra ţărilor şi guvernelor chiar şi până astăzi.
Turnul Babel de la Baalbek, turn de lansare al rachetelor spaţiale
Această practică a început în oraşul sumerian Kiş, oraş pe care Sitchin îl echivalează cu oraşul Cuş pomenit în Biblie. Gardner este de acord cu el, situând oraşul biblic Cuş la est de Babilon – şi nu în Egipt. În Geneza, 10:8-12, se relatează că Cuş era unul dintre nepoţii lui Noe şi tatăl legendarului Nimrod, care a construit oraşe precum Babilonul, Erechul, Akkadul pornind de la baza sa din Sumer, înainte de a construi oraşe şi în Asiria, printre care se găseşte şi oraşul Ninive. S-ar putea ca tocmai încercarea lui Nimrod de a încurca desfăşurarea planului de dispersare a oamenilor pe întreaga suprafaţă a Terrei, conceput de Enlil, să fi fost aceea care a dus la apariţia legendei din Vechiul Testament care se referă la construirea Turnului Babel.
Această povestire a început la Baalbek, despre care se crede că ar fi fost un centru spaţial construit de Anunnaki după Potop, în care aceştia se ocupau de funcţionarea navetelor spaţiale, localitate care se găseşte pe teritoriul Libanului actual. Aici s-au găsit blocuri masive de granit numite „Trilithone” — blocuri ce cântăreau mai mult de 300 de tone fiecare, ce foloseau drept contraforturi, acreditând ideea că în această zonă s-ar fi putut găsi cândva o platformă de lansare-aterizare pentru navele spaţiale care porneau în călătorii interplanetare. Alford spunea: „Toate dovezile extrase din textele antice, toate dovezile geografico-fizice se sprijină unele pe altele, pentru a confirma faptul că Baalbek a fost proiectat ca o platformă de aterizare pentru rachetele zeilor.”
Într-un text arab găsit la Baalbek, se afirma că acela era locul în care Nimrod şi adepţii săi încercaseră să construiască un shem, lucru tradus în Geneza, 11:4 astfel: „Şi au mai zis: « Haidem! Să ne zidim o cetate şi un turn al cărui vârf să atingă cerul şi să ne facem un nume, ca să nu fim împrăştiaţi pe toată faţa pământului»”. În acest caz, cuvântul shem, înţeles în mod greşit, a fost interpretat de cei mai mulţi traducători ai Bibliei ca însemnând „nume”. Totuşi, în original, el însemna „cel ce zboară”, explica Turnage. „Sitchin spune că originea cuvântului shem ar fi mesopotamiană – acesta trăgându-se din cuvântul mu sau din derivatul semit shu-mu, sau sham, care înseamnă «lucrul din cauza căruia ne aducem aminte de cineva », cuvânt care mai târziu a evoluat, ajungând să însemne « nume ». Totuşi, sensul iniţial al cuvintelor era legat în prima fază de descrierea a ceva care zboară.” Sitchin scria: „Descoperirea faptului că mu sau shem, cuvinte prezente în multe texte mesopotamiene, n-ar trebui să fie citite ca « nume », ci ca « vehicul zburător », deschide calea spre descifrarea adevăratului înţeles al multor legende antice, inclusiv a poveştii biblice referitoare la Turnul Babel.”
Explicaţia sa pentru tulburările de la Babel a fost că locuitorii au încercat să-şi construiască propriul turn de lansare a rachetelor spaţiale, făcând asta, din câte se pare, pentru că sperau să-şi poată construi propriul shem sau vehicul zburător, dorind să se opună „ruperii” omenirii de sub conducerea liderului extraterestru Anu. În Geneza, 11:4, ei au exprimat astfel această idee: „Şi au mai zis: « Haidem! Să ne zidim o cetate şi un turn al cărui vârf să atingă cerul şi să ne facem un nume, ca să nu fim împrăştiaţi pe toată faţa pământului»”.
Enlil se hotărăşte să-i disperseze pe oameni
De nu ar fi decât această activitate, la care se adăuga teama lui Enlil că oamenii ar putea intra în concurenţă cu ei, toţi aceşti factori i-au întărit şi mai mult hotărârea de a-i dezbina pe oameni. S-ar putea ca acest lucru să fi fost cel mai bine oglindit în Geneza, 11:5-8. „Domnul s-a pogorât să vadă cetatea şi turnul pe care le zideau fiii oamenilor. Şi Domnul a zis: «Iată, ei sunt un singur popor şi toţi au aceeaşi limbă; şi iată de ce s-au apucat; acum nimic nu i-ar împiedica să facă tot ce şi-au pus în gând. Haidem! Să ne pogorâm şi să le încurcăm acolo limba, ca să nu-şi mai înţeleagă vorba unii altora ». Şi Domnul i-a împrăştiat de acolo pe toată faţa pământului; aşa că au încetat să zidească cetatea.”
Curând, toate cele trei ramuri ale omenirii, alcătuite în întregime din urmaşii lui Şem, Ham şi Iafet, cei trei fii ai lui Utnapiştim/Noe, au fost transportaţi în locurile dinainte stabilite, locuri unde, într-adevăr, s-a ajuns ca, în decursul timpului, să apară limbi diferite între ele. Alford a emis teoria conform căreia Utnapiştim/ Noe ar fi putut avea soţii din grupuri rasiale diferite. Prin urmare, copiii acestor femei ar fi fost de rase diferite, fapt ce ar fi oferit o explicaţie prezenţei rasei negroide în Africa, mongoloide în Asia şi caucaziene în Orientul Apropiat.
Atât textele sumeriene, cât şi cele biblice sunt de acord asupra faptului că Şem şi urmaşii săi au rămas în zona ce cuprindea Mesopotamia, Ham şi rudele sale au fost duşi în Africa, cuprinzând şi părţi din Arabia, în vreme ce Iafet şi rudele sale au fost transportaţi în Valea Indului, fiind posibil să fi devenit misterioşii „arieni” care au apărut brusc acolo, în epoca preistorică.
Anunnakii îşi mută centrul lor spaţial în peninsula Sinai
O pace plăcută şi trainică ar fi trebuit să se instaureze odată cu dispersarea populaţiei pe întreaga suprafaţă a Terrei, dispersare care a fost însoţită de dezvoltarea unor noi oraşe, conduse de regii lor nou-instalaţi şi de creşterea producţiei de hrană. Dar, din nefericire, după toate aparenţele, nici „zeii” antici nu au fost mai capabili decât oamenii să instaureze o pace de lungă durată.
Tulburările au început chiar atunci când Anunnakii au început să-şi disloce facilităţile centrului lor spaţial pentru a le muta de la Sumer (care acum se găsea în cea mai mare parte sub apă) în Peninsula Sinai, într-un loc ce a ajuns să fie denumit El Paran („Splendidul Loc al lui Dumnezeu”). Acesta a devenit ceea ce înainte de Potop fusese Muntele Ararat, care acum se găseşte în estul Turciei şi unde se spune că arca lui Noe a fost în cele din urmă îngropată, asigurând punctul cel mai nordic al unei poteci înşelătoare care ducea către centrul spaţial din Sinai, unde puteau ateriza navele Anunnaki. Această bază se găsea pe paralela 30, în centrul geografic al Sinaiului, în vreme ce extremitatea sa de sud era marcată de cele mai înalte două vârfuri ale Muntelui Sinai, vârfuri cunoscute sub numele de Muntele Caterina (cu o înălţime de 2.595,6 m deasupra nivelului mării) şi Muntele Moise, care este mai mic, având o înălţime de numai 2 250 m. Ceea ce-i lipsea acestei poteci era un semn de o înălţime egală către vest.
Piramidele, construite pentru a servi ca puncte de reper pentru Anunnaki pentru centrul lor spaţial
Sitchin explica: „În partea aceea, terenul este prea plat pentru a oferi puncte naturale de reper şi, astfel, suntem siguri de faptul că Anunnakii au început să construiască vârfurile artificiale gemene ale celor două mari piramide din Gizeh. Marea Piramidă a lui Keops era, de asemenea, un indicator spaţial. De la mare înălţime, piramida se vede cu ochiul liber de la o distanţă foarte mare şi în spaţiul cosmic apare pe ecranele radar de la o şi mai mare distanţă, din cauza formei înclinate a părţilor sale laterale, care reflectă perpendicular razele radarului, dacă unghiul de apropiere este situat la 38° deasupra orizontului. Este uşor să mizezi pe faptul că suprafaţa lustruită a pietrei este un reflector al undelor radar… Unul atât de puternic ar fi putut servi drept baliză pentru apropierea unei nave spaţiale şi este posibil ca el să fi servit acestui scop multă vreme”. „Ştim că Marea Piramidă a fost pictată în diverse culori ce ar fi putut fi metalizate pentru a mări gradul de reflectare a undelor laser sau radar”, a fost de acord savantul Maurice Chatelain de la NASA, care a conceput sistemele de comunicare şi procesare a datelor utilizate de misiunile spaţiale Apollo.
Din cauza distrugerii în timpul Potopului a centrului de dirijare a misiunilor spaţiale ale Anunnakilor situat în oraşul sumerian Nippur şi a nevoii de a găsi un loc echidistant faţă de liniile de marcaj pentru intrarea în atmosfera terestră, a fost construit un nou centru de dirijare spaţială pe Muntele Moria – care în traducere înseamnă „Muntele Conducător”. Acesta a fost locul în care mai târziu s-a construit viitorul oraş sfânt Ierusalim, considerat de toate religiile occidentale importante a fi un loc deosebit de sacru.
Încep conflictele între diferiţi lideri Anunnaki
Atunci când au terminat munca legată de misiunile spaţiale, pe Pământ se născuseră noi generaţii de Anunnaki. Potrivit relatărilor din textele sumeriene, Marduk – fiul cel mai mare al lui Enki – a luat în stăpânire ţinuturile Egiptului, unde a ajuns să fie cunoscut sub numele de Ra. Copiii săi – Shu şi Tefnut – au fost cei care le-au dat viitorilor faraoni un exemplu demn de urmat, căsătorindu-se între ei. Odraslele lor – Geb şi Nut – s-au căsătorit de asemenea între ele şi erau atât următorul cuplu regal, cât şi părinţii unora dintre cei mai renumiţi lideri/zei ai Egiptului — Osiris, sora şi soţia sa Isis, Seth şi Nefertiti, sora lui Isis. Toate aceste mariaje intrafamiliale au dus la apariţia unei probleme privind succesiunea la tron, rezolvată prin împărţirea teritoriului ţării între cei doi fraţi. Lui Osiris i s-a dat Egiptul Inferior, iar lui Seth – regiunea muntoasă a Egiptului Superior. Fiind nemulţumit de partea pe care o stăpânea, Seth a început să comploteze împotriva lui Osiris, declanşându-se astfel legendarele războaie ale Egiptului Antic.
După moartea lui Osiris, fiul său, Horus, a căutat să se răzbune pe Seth, care s-a îndreptat spre est, capturând astrodromul din Peninsula Sinai. Supăraţi pe faptul că urmaşii lui Enki deţineau controlul asupra centrului spaţial, partizanii lui Enlil au atacat armata condusă de Seth.
Această rivalitate de familie fusese transmisă din generaţie în generaţie, încă de la începuturile istoriei omenirii. Conduşi de către Ninurta (unul dintre fiii lui Enlil), partizanii acestuia au recapturat centrul spaţial din Peninsula Sinai. Apoi, stăpânirea acestor locuri a „căzut” în seama noilor regi ai Babilonului, Asiriei şi Canaanului, care erau ei înşişi implicaţi în nişte războaie aproape nesfârşite. Multe dintre acestea au fost consemnate minuţios în paginile Vechiului Testament, consemnări integrale ale unor locuri cu nume obscure şi imposibil de pronunţat, locuri ce s-au dovedit a fi greu de înţeles pe deplin de către istorici, din cauza foarte deselor schimbări de nume intervenite de la traducerea dintr-o limbă într-alta.
Conflictele armate ce începuseră să se manifeste sub formă de intrigi şi rivalităţi între atotstăpânitorii Anunnaki erau acum purtate şi continuate de către adepţii lor umani, transformându-se într-un mecanism conştient de ţinere sub control, care, împreună cu veneraţia religioasă manifestată faţă de Anunnaki se dovedise deja a avea succes în păstrarea oamenilor simpli în rigorile canoanelor stabilite de Anunnaki/zei.
Foloseau Anunnakii arme nucleare pentru a se război între ei?
Într-o poveste, se pare că una dintre nepoatele lui Enlil, pe nume Inanna, s-a căsătorit cu Dumuzi, fiul cel mai mic al lui Enki, după ce au obţinut cu mare greutate binecuvântarea ambelor familii aflate în conflict, pline de suspiciune reciprocă. Dar atunci când Dumuzi a fost ucis după ce fusese arestat de către Marduk/Ra, fiind acuzat că a încălcat codul moral al Anunnakilor, Inanna l-a atacat pe Marduk/Ra. Pentru a sfârşi acest conflict, Marduk/Ra a fost judecat pentru uciderea lui Dumuzi, însă, deoarece nu s-a putut stabili şi dovedi dacă această ucidere fusese deliberată sau accidentală, s-a hotărât ca Marduk/Ra să fie condamnat la închisoare pe viaţă, urmând ca sentinţa să fie executată într-un loc de mari dimensiuni, cu ziduri impenetrabile, care să se înalţe până la cer. Sitchin a identificat închisoarea în care a fost întemniţat Marduk/Ra ca fiind chiar Marea Piramidă.
Marduk/Ra a părăsit pe ascuns locul de exil, încercând să redobândească stăpânirea asupra Babilonului. Aşa s-a ajuns la modificarea alianţelor, deoarece forţele conduse de Enlil şi Inanna s-au unit pentru a le înfrunta pe cele ale lui Marduk şi ale tatălui său, Enki. Chiar şi unul dintre fiii lui Marduk, pe nume Nergal sau Erra, s-a alăturat forţelor lui Enlil, forţe aruncate contra tatălui său, transformând conflictul într-un adevărat război civil. Temându-se de ambiţiile nemăsurate ale lui Marduk, Anunnaki l-a convins pe Anu să aprobe folosirea împotriva acestuia a şapte arme extrem de puternice, despre care mulţi dintre cercetătorii de azi cred că ar fi putut fi nici mai mult, nici mai puţin decât rachete nucleare tactice. Trebuie să ne reamintim că toate cele povestite mai sus se petreceau cândva, înaintea anului 2000 î.Hr.!
Patriarhul biblic Avraam şi Anunnakii
Tocmai în acest punct al poveştii intervine patriarhul biblic Avraam. Potrivit spuselor lui Sitchin, Avraam era departe de a fi doar un simplu evreu rătăcitor, după cum cred cei mai mulţi dintre noi. El spunea că, după studierea atentă a unor texte foarte diverse, se desprinde clar faptul că Avraam din Ur era un sumerian de viţă nobilă. Avraam comanda trupe înarmate, aşa cum se evidenţiază în Geneza, 14:14-16, care consemnează modul în care el a luat 318 „soldaţi instruiţi” pentru a-i salva pe nepotul său Lot şi pe familia acestuia din ghearele unei coaliţii de armate invadatoare, ce acţionau la ordinele lui Marduk.
Cu toate că iniţial porniseră la luptă cu aparenta intenţie de a recuceri astrodromul din Peninsula Sinai, aceste armate pornite din nord fuseseră întoarse din drum, înainte de a fi ajuns acolo şi se opriseră pentru a cuceri oraşele Sodoma şi Gomora din Valea Siddim, care se găsea la marginea de sud a Mării Moarte, după ce îi înfrânseseră pe câmpul de luptă pe regii acestor cetăţi. Aici fusese locul în care ei îl luaseră ostatic pe Lot, înainte de a porni înapoi către nord şi tot aici fusese readus Lot, odată eliberat din robie de către Avraam. Şi se poate prea bine ca tot aici omenirea să fi simţit pentru prima dată efectele unei explozii nucleare.
Sitchin spune că, în realitate, Avraam şi războinicii lui au fost cei care i-au oprit pe tâlharii conduşi de Marduk să ajungă aproape de centrul spaţial de la El Paran, din Peninsula Sinai. Această faptă i-a adus lui Avraam laude şi binecuvântări din partea lui Melchisedec, precum şi încheierea unei convenţii cu Iehova, identificat ca fiind una şi aceeaşi persoană cu Enlil.
Chivotul Legii, aparat de radio emisie-recepţie?
Alford susţine că Iehova, zeul lui Avraam, numit în scrierile originale ebraice El Shaddai sau Dumnezeul de pe Munte, s-ar putea ca, de fapt, să fi fost unul dintre fiii lui Enlil, pe nume Işku, cunoscut şi sub numele de Adad. Potrivit afirmaţiilor lui Alford, acesta a fost reprezentantul Anunnaki ce mai târziu a rămas în legătură cu oamenii săi aleşi, prin intermediul unui aparat radio de emisie-recepţie, numit în Biblie Chivotul Legii. În opinia lui Boulay, Chivotul reprezenta, de fapt, un radio-emiţător şi autorul considera foarte semnificativ faptul că acesta trebuia construit respectându-se instrucţiuni foarte precise, înainte ca tăbliţele cu cele Zece Porunci să fi fost puse înăuntru. „Se presupune că tăbliţele conţineau, de fapt, sursa de alimentare necesară pentru activarea radio-emiţătorului.”
Este posibil ca un verset din Vechiul Testament (Numerii, 7:89) să fi descris astfel locul unde se găsea microfonul radioemiţătorului: „Când intră Moise în cortul întâlnirii ca să vorbească cu Domnul, auzea glasul care îi vorbea de pe capacul ispăşirii care era aşezat pe Chivotul Mărturiei, între cei doi heruvimi. Şi vorbea cu Domnul.”
Catastrofa nucleară a cetăţilor Sodoma şi Gomora
Întrucât „zeii” lor enliliţi nu reuşiseră să-i apere de armatele cotropitoare coalizate, este posibil ca regii Sodomei şi Gomorei să-i fi trădat, trecând de partea lui Marduk. Indiferent de motivele avute, este cert că Enlil, împreună cu fiii săi Ninurta şi Adad, se pregăteau câţiva ani mai târziu pentru a lansa armele lor nucleare contra celor două cetăţi drept răzbunare. Însă, drept recunoştinţă pentru serviciile pe care Avraam le făcuse în trecut, ei s-au hotărât să-l prevină pe acesta despre nenorocirea ce avea să se abată asupra celor două cetăţi. După cum se descrie în Geneza, 18, Iehova a venit la Avraam, prevenindu-l cu privire la faptul că cele două cetăţi vor fi distruse pentru că se îndepărtaseră de el. Dovada privitoare la faptul că distrugerea Sodomei şi Gomorei era ceva dinainte plănuit poate fi găsită în această prevenire, coroborată cu tocmeala dintre Iehova şi Avraam, în cursul căreia Iehova, la rugămintea lui Avraam, a redus numărul celor drepţi, a căror prezenţă între zidurile cetăţilor ar fi putut duce la salvarea acestora, de la cincizeci de persoane la zece.
Acest avertisment este evidenţiat de faptul că şi Lot, care se afla la Sodoma, a fost prevenit cu privire la soarta cetăţii de către doi „îngeri”, cu toate că în limba ebraică, cuvântul original mal’akhim însemna în realitate doar „trimişi”. Lot şi familia lui au fugit în munţi, după cum li se ordonase, dar efectele cumplitului cataclism i-au afectat şi familia.
Potrivit spuselor din Geneza, 19:26, soţia lui Lot, care rămăsese în urma celorlalţi, a fost preschimbată într-un „stâlp de sare”. Sitchin nota că, în limba sumeriană, cuvântul originar pe care scribii evrei îl traduseseră prin „sare” însemna de asemenea şi „abur”. Apoi, soţia lui Lot a fost transformată în abur de explozia ce a distrus Sodoma şi Gomora. S-ar putea ca Lot şi restul familiei lui să fi fost feriţi de efectele exploziei nucleare fie pentru că au fost adăpostiţi de vârful unui deal sau ceva asemănător.
În cursul bombardamentelor atomice de la Hiroshima şi Nagasaki, era ceva obişnuit ca unele dintre victimele acestora, care fuseseră adăpostite de şocul exploziei iniţiale, să supravieţuiască, în vreme ce alţi oameni, care nu erau protejaţi, să fie vaporizaţi. Între timp, Avraam, care se afla la câţiva kilometri depărtare în munţi, a privit în jos şi a văzut o coloană densă de fum care se ridica la cer ca dintr-un furnal. S-ar putea ca un alt rezultat al bombardamentului să fi fost apariţia unei crevase la capătul de sud al Mării Moarte, care nu numai că a acoperit oraşele bombardate cu apă sărată, dar a creat şi secţiunea superficială din partea sudică a mării, apărută sub Peninsula Lisan.
Dovezile ce sprijină teoria declanşării unui atac nuclear distrugător provin de la declaraţiile arheologilor, care susţin (după studiul dovezilor descoperite) că aşezările înconjurătoare au fost brusc abandonate cam în jurul anului 2040 î.Hr. şi că s-a descoperit faptul că apa izvoarelor de lângă Marea Moartă încă prezintă nivele de radioactivitate dăunătoare sănătăţii. Concomitent cu distrugerea oraşelor Sodoma şi Gomora, a fost ţintit cu bomba atomică şi centrul spaţial din Peninsula Sinai, acest lucru făcându-se pentru ca el să nu cadă intact în mâinile lui Marduk. S-ar putea ca şi alte ţinte, neconsemnate în cronici şi încă nedescoperite să fi suferit de asemenea de pe urma exploziilor nucleare.
Potrivit relatărilor lui Sitchin, Alford şi ale altor autori, explozia nucleară produsă în Peninsula Sinai a determinat atât apariţia unor prăpăstii nefiresc de adânci pe teritoriul acesteia — prăpăstii ce pot fi încă văzute din spaţiu — cât şi a unei multitudini de stânci pârlite ce se află în zona respectivă. Referindu-se la asta, Alford declara: „În estul Sinaiului, se găsesc milioane de roci înnegrite răspândite pe zeci de mile. Fără îndoială că aceste roci nu s-au înnegrit din cauze naturale. Fotografiile făcute demonstrează clar faptul că rocile sunt înnegrite doar la suprafaţă.”
Explozia nucleară a distrus toată civilizaţia sumeriană
Exploziile nucleare au avut, de asemenea, consecinţe neaşteptate. A fost creat un ciclon radioactiv, care s-a îndreptat spre nord, străbătând toată Mesopotamia şi distrugând toate formele de viaţă, punând astfel capăt existenţei civilizaţiei sumeriene. Istoria convenţională afirmă că puternicul Sumer, care a apărut cu aproximativ 6.000 de ani în urmă, pur şi simplu s-a evaporat, la fel de brusc precum apăruse, fiind absorbit de noile imperii ale Babilonului şi Asiriei.
Textele sumeriene relatează însă o poveste mult mai oribilă. Potrivit diverselor „bocete” traduse de savantul Kramer, specializat în studiul istoriei sumeriene, în conţinutul acestora se spunea: „Peste ţara Sumerului s-a abătut un dezastru, unul necunoscut omului; unul ce nu mai fusese văzut nicicând până atunci şi unul căruia nu i se putea face faţă. A izbucnit din cer o mare furtună… Una care a distrus pământul… Un vânt rău, asemenea unui torent ce curge la vale… O furtună distrugătoare, căreia i s-a alăturat o căldură foarte mare… în timpul zilei, aceasta lipsea Pământul de razele strălucitoare ale Soarelui, iar noaptea stelele nu străluceau pe cer… Oamenii, îngroziţi, abia dacă puteau respira; căci vântul rău ce i-a prins în gheare nu le mai lasă nici măcar o zi de trăit… Gurile le musteau de sânge, iar capetele li se bălăceau în sânge… Chipul le pălea sub atingerea vântului cel rău. El ducea la părăsirea oraşelor, pustiirea caselor; tarabele erau devastate; stânele erau goale… Prin râurile Sumerului, din cauza lui curgea apă amară; pe câmpiile cultivate ale ţării creşteau buruieni, iar pe păşunile sale creşteau plante vestejite… Astfel, toţi zeii au părăsit oraşul Uruk; ei se ţineau departe de el; se ascundeau în munţi; fugeau în câmpii îndepărtate.”
Anunnakii au părăsit Pământul
Această singură şi mare furtună de căderi radioactive a distrus prima mare civilizaţie a lumii. Armaghedonul nuclear declanşat de Anunnaki s-a soldat cu distrugerea coloniei lor Eden, veche de câteva milenii. O teorie a fost aceea conform căreia Anunnaki, şocaţi de consecinţele dezastrului pe care-l produseseră, s-au retras într-o enclavă din Peninsula Sinai, unde majoritatea au luat decizia de a se întoarce acasă, pe planeta de pe care veniseră, lăsând probabil în urmă doar un grup restrâns, pentru a îngriji şi conserva instalaţiile de acolo.
Supravieţuitorii acestui holocaust au avut de înfruntat o perioadă de regresie a civilizaţiei, de barbarie. Oamenii rămaşi în viaţă au făcut tot ce au putut şi, cu ajutorul lucrurilor rămase, au început să-şi reconstruiască civilizaţiile, un proces ce s-a desfăşurat extrem de încet, fără a mai beneficia de ajutorul „zeilor”. Avraam şi poporul său s-au îndepărtat de regiunea distrusă, îndreptându-se spre sud, unde la vârsta de o sută de ani, l-a conceput pe Isaac, mulţumită genelor lui hibride. Iacob, fiul lui Isaac, a devenit cunoscut sub numele de Israel, nume care în curând a ajuns să fie folosit pentru a desemna întregul său popor.
După ce aproximativ 35 de generaţii de israeliţi transmiseseră din generaţie în generaţie relatări orale ale evenimentelor pomenite mai sus, acestea au fost în cele din urmă consemnate în limba ebraică. Iar apoi, cum se spune de obicei, totul ne este cunoscut din istorie.
Ce credeţi despre această istorie Anunnaki?