Anunnaki, extratereştrii de pe Nibiru pe Pământ: o istorie de 450.000 de ani (partea 2)

23.668 vizualizari

Continuarea primei părţi: https://www.lovendal.ro/wp52/anunnaki-extraterestrii-de-pe-nibiru-pe-pamant-o-istorie-de-450-000-de-ani-partea-1/

anunnaki 2

Anunnakii îi tratau pe oameni ca pe nişte sclavi, animale sălbatice

După cum se afirmă atât de direct în Biblie, Adam şi progeniturile lui nu erau destinate unui trai uşor, ci unuia de muncă grea şi supravieţuire în stăpânirea şi din mila „zeilor” lor. „Cuvântul care este tradus în mod obişnuit prin « venerare » era de fapt avod, « muncă ». Omul antic şi cel care a trăit în epoca biblică nu-şi« venera » zeul, ci lucra pentru el”, declara Sitchin.

Horn declara că studierea textelor sumeriene arăta limpede că „Anunnaki îşi tratau foarte prost sclavii pe care-i creaseră, comportându-se faţă de ei într-un mod foarte asemănător cu acela în care noi tratăm animalele domestice pe care pur şi simplu le exploatăm, de exemplu vitele. Sclavia în societăţile umane a fost ceva obişnuit încă de la primele civilizaţii cunoscute, până cu destul de puţin timp în urmă. Poate că n-ar trebui să fim foarte surprinşi aflând că Anunnaki erau foarte orgolioşi, meschini, cruzi, incestuoşi, plini de ură, potrivindu-li-se aproape orice alt adjectiv negativ ce ne poate trece prin minte. Dovezile existente indică clar faptul că ei îşi exploatau sclavii până la epuizare şi aveau prea puţină compasiune faţă de suferinţele oamenilor. Totuşi, până la urmă, Anunnaki s-au hotărât să-i ofere omenirii prima civilizaţie din istoria sa: civilizaţia sumeriană.”

Ninti şi Enki realizează, în secret, oameni capabili să se autoreproducă

Deoarece primii muncitori din rasa umană erau priviţi precum catârii şi nu puteau procrea, Anunnaki erau nevoiţi să creeze tot timpul noi grupuri de oameni, ceea ce reprezenta o operaţiune a cărei desfăşurare cerea foarte mult timp, având în vedere perioada ce trebuia să se scurgă între fertilizările in vitro şi naşteri. Aşa că Enki şi Ninharşag au început să cerceteze posibilitatea creării unei rase de Adama capabilă să se autoreproducă.

Geneza, 2:8-15, atestă clar faptul că Adama a fost creat în altă parte, fiind apoi plasat în Grădina Edenului sau în acea zonă a primei colonii Anunnaki denumită.E.DIN, descrisă cu exactitate ca fiind câmpia situată între cursurile fluviilor Tigru şi Eufrat. Textele sumeriene relatau despre felul în care invidiosul Enlil a luat cu forţa oameni din laboratorul african al lui Enki, reîntorcându-se cu aceştia la E.DIN, unde au fost puşi să muncească, producând hrană şi servindu-i pe Anunnaki, dar Enlil avea nevoie de şi mai mulţi muncitori şi astfel a cerut ajutorul fratelui său Enki. Referindu-se la asta, Alford a emis teoria conform căreia, drept represalii pentru raidul întreprins de Enlil asupra laboratorului său african, Enki a călătorit la Eden, unde a creat un laborator de reproducere umană pentru Enlil, dar, în acelaşi timp, în secret, a manipulat codul genetic al oamenilor, pentru a permite reproducerea acestora.

Cu toate că textele sumeriene ce descriu amănuntele acestui proces fie au fost pierdute, fie nu au fost încă descoperite, cercetătorii au presupus că procedura implica din nou obţinerea de la Adama a ADN-ului dătător de viaţă, posibil prin extragerea unei coaste, în vreme ce „subiectul” se afla sub anestezie. De data asta, ADN-ul obţinut de la Adama (bărbat) a fost combinat cu cel al unei femei Adama, mai degrabă decât cu cel al unei femei Anunnaki, fiind posibil ca el să fi fost însoţit de o secvenţă de ADN tăiată şi îmbinată; procedură fezabilă azi din punct de vedere tehnologic.

Rezultatul acestei manipulări genetice l-a reprezentat apariţia unui Adama bărbat, care avea capacitatea de a „cunoaşte”, cum este scris în Biblie într-un mod atât de eufemistic, sau de a se reproduce făcând dragoste cu o femeie Adama. Astfel, bărbatul Adam dobândise „cunoaşterea” modului de a se reproduce, o faptă pe care mulţi Elohim/Anunnaki – printre care se număra şi Enlil – au deplâns-o. Ei s-au plâns că următoarea generaţie de oameni va dori să trăiască la fel de mult ca şi ei. În Geneza, 3:22, se spune: „Domnul Dumnezeu a zis: «Iată că omul a ajuns ca unul dintre noi, cunoscând binele şi răul. Să-l împiedicăm, dar acum, ca nu cumva să-şi întindă mâna să ia şi din pomul vieţii, să mănânce din el şi să trăiască în veci».” De aceea, tot prin manipularea genetică a ADN-ului, durata de viaţă a omului a fost redusă drastic, împreună cu capacitatea acestuia de a-şi folosi creierul la întreaga sa capacitate.

Annunaki se împreunează cu femeile oamenilor

Începe împerecherea dintre fetele oamenilor creaţi genetici şi bărbaţii Anunnaki

Pe măsură ce populaţia umană s-a înmulţit atât în îndepărtatele exploatări miniere, cât şi în Mesopotamia, mulţi Adama au fost duşi să muncească în celelalte oraşe care se dezvoltau de-a lungul malurilor fluviilor Tigru şi Eufrat. Rezultatul acestei creşteri a populaţiei umane, precum şi contactele lor tot mai apropiate cu Anunnaki era unul previzibil. Aşa cum spune Geneza 6:14: „Când au început oamenii să se înmulţească pe faţa pământului şi li s-au născut fete, fiii lui Dumnezeu (Elohim/Anunnaki) au văzut că fetele oamenilor erau frumoase; şi din toate şi-au luat de neveste pe acelea pe care şi le-au ales. Atunci, Domnul a zis: « Duhul Meu nu va rămâne pururea în om, căci şi omul nu este decât carne păcătoasă: totuşi, zilele lui vor fi de o sută douăzeci de ani”.

Uriaşii erau pe pământ în vremurile acelea şi chiar şi după ce s-au împreunat fiii lui Dumnezeu cu fetele oamenilor şi le-au născut ele copii: aceştia erau vitejii care au fost în vechime, oameni cu nume.

Anunnakii trăiau mii de ani, pe când oamenii doar câteva zeci de ani

De-a lungul secolelor, pe lângă asemenea împerecheri, rasa de Adama a fost supusă unor experimentări genetice continue, care, în cele din urmă, s-au soldat cu schimbarea omului de Neanderthal şi înlocuirea sa cu cel de Cro-Magnon. Însă, cu toate acestea, au rămas anumite deficienţe specifice, inclusiv o scădere progresivă a duratei de viaţă a omului. Urmaşii primilor Adama trăiau timp de mii de ani tereştri, mulţumită genelor lor provenite de la Anunnaki. Această durată s-a micşorat încet-încet, pe măsură ce au continuat împerecherile şi efectul vieţii pe Terra şi-a pus amprenta asupra existenţei oamenilor.

Dar duratele de viaţă foarte mari ale conducătorilor care erau Anunnaki puri făceau ca ei să treacă drept nemuritori în ochii celorlalţi. În legenda lui Ghilgameş, se afirmă: „Doar zeii trăiesc pururea sub Soare, cât despre oameni, numai aţe le sunt zilele şi orice ar realiza ei în viaţă, aceasta nu este decât suflare de vânt.”

Anunnakii se drogau ca să trăiască mii de ani

Atât Gardner şi Alford, cât şi alţi autori credeau că longevitatea Anunnaki-lor era mărită şi mai mult de utilizarea de către aceştia a chimicalelor şi enzimelor care întârziau desfăşurarea procesului de îmbătrânire. Gardner declara că atât de des pomenita „Stea de Foc” a zeilor antici este posibil să fi fost o substanţă compusă pentru combaterea îmbătrânirii, substanţă alcătuită din enzimele melatonină şi serotonină, ce se găsesc din belşug în sângele menstrual.

Anii din Biblie trebuie înmulţite cu o sută, şi astfel iese cronologia Anunnaki

Longevitatea este bine descrisă în Biblie, care face referire la durate de viaţă ce se întind pe sute de ani în cazul oamenilor dinainte de apariţia lui Noe — de exemplu Adam, Set, Enoh, Kenan, Matusalem. Insistând asupra faptului că reprezentanţii fiecărei civilizaţii timpurii căutau să descopere „Fântâna Tinereţii” sau să dobândească o formă oarecare de nemurire, Alford a văzut evidenta grijă faţă de vârstă pe care o manifestau scribii antici, dar a susţinut că sistemul lor de datare avea extrem de multe deficienţe. „Deoarece atât fosilele descoperite, cât şi textele sumeriene plasează apariţia omului ca petrecându-se cu mai bine de 450.000 de ani în urmă, trebuie să aducem oarecare modificări numerelor trecute în Biblie”, spune Alford.

El a descoperit că, prin înmulţirea vârstelor personajelor biblice cu o sută, se ajunge la vârsta de 165.000 de ani, care ar fi trecut între naşterea fiului lui Adam pe nume Set şi cea a lui Noe în timpul Potopului. Acest număr este mai potrivit cu relatările din textele sumeriene. Alford explica: „Poporul evreu a petrecut o perioadă extrem de lungă fiind exilat în Egipt timp de 400 de ani înainte de Exod. Aşa se face că, mai târziu, evreii au petrecut şaizeci de ani de exil în Babilon. Astfel, evreii au fost foarte îndepărtaţi de originea sumeriană a patriarhului lor Avraam şi pierduseră cunoştinţele referitoare la utilizarea sistemului cu şase zecimale, sistem în care era înregistrată genealogia lor până la Avraam.”

Potrivit scării temporale puse la punct de Sitchin, primul Adama uman a fost produs cu aproximativ 300.000 de ani în urmă. După alte manipulări genetice, bărbaţii Anunnaki au început să se împerecheze cu femeile oamenilor cu aproximativ 100.000 de ani în urmă. La puţin timp după aceea, a început o nouă eră glaciară, care i-a decimat pe oamenii care nu se găseau sub stăpânirea Anunnaki. Omul de Neanderthal a dispărut, în vreme ce cel de Cro-Magnon a supravieţuit doar în Orientul Mijlociu.

Enlil decide ca să-i lase pe oameni să fie spulberaţi de potop

Cu aproximativ 50.000 de ani în urmă, oamenii procreaţi de bărbaţii Anunnaki au primit permisiunea de a conduce anumite oraşe atent selecţionate de către taţii lor, fapt care l-a înfuriat şi mai tare pe Enlil, care era deja supărat de faptul că anumiţi bărbaţi Anunnaki începuseră să se culce cu femeile oamenilor. El s-a plâns chiar de faptul ca gemetele oamenilor care făceau dragoste nu-l lăsau să doarmă liniştit noaptea. Aşa se face că Enlil s-a hotărât să facă ceva pentru a scăpa de oamenii aceştia supărători.

În consecinţă, cu circa 12.000 de ani în urmă, când conducerea Anunnaki şi-a dat seama că pe Terra vor surveni schimbări climatice severe odată cu iminenta reapropiere de Pământ a planetei Nibiru, Enlil şi-a pus în aplicare planul. În cadrul Marii Adunări, Enlil i-a convins pe majoritatea participanţilor prezenţi acolo să-i permită naturii să-şi urmeze cursul, adică să-i şteargă pe oameni de pe faţa Pământului, iar Anunnaki să aştepte liniştiţi desfăşurarea evenimentelor, în deplină siguranţă, la bordul unor nave de evacuare amplasate pe orbită circumterestră.

Noe, asistentul lui Enki

Noe, asistentul lui Enki, primeşte de la acesta „secretul ucigaş al zeilor”

Cu toate că planul lui Enlil a fost acceptat de cei prezenţi, fratele său Enki avea la rându-i un plan. Indiferent dacă a făcut-o pentru că nutrea o oarecare afecţiune faţă de oameni sau, pur şi simplu, numai pentru a-i încurca planul lui Enlil, el i-a transmis „secretul ucigaş al zeilor” unuia dintre asistenţii săi umani, pe care-l aprecia cel mai mult şi care în limba sumeriană poarta numele de Ziusudra sau Utnapiştim.

„Versiunea akkadiană a legendei privitoare la Potop îl denumeşte pe Noe Utnapiştim, fiul lui Ubar-Tutu, şi-i localizează pe amândoi în Şuruppak (cel de-al şaptelea oraş construit pe Pământ de către Anunnaki). Şuruppak a fost identificat în mod ferm ca fiind centrul medical al zeilor. De asemenea, la el se mai făcea referire şi ca la oraşul lui Sud, care a fost identificată ca fiind una şi aceeaşi persoană cu Ninharşag — aceeaşi zeiţă care l-a ajutat pe Enki în crearea pe cale genetică a lui LU.LU.”, scria Alford. Aceeaşi poveste referitoare la Potop a fost repetată şi într-o legendă babiloniană care-l înfăţişează pe Atra-Hasis drept Noe.

Potopul lui Noe din Biblie seamănă izbitor cu cel din epopeea lui Ghilgameş

Utnapiştim a fost denumit „Noe al sumerienilor” şi paralelele între relatarea biblică a faptelor lui Noe şi cele ale lui Ghilgameş referitoare la Potop sunt izbitoare şi evidente. Sitchin declara despre povestea lui Noe: „Relatarea biblică este o versiune prescurtată şi prelucrată a relatării originale sumeriene. Ca şi în alte împrejurări, Biblia monoteistă a comprimat într-o singură Divinitate rolurile jucate de câţiva zei care nu erau întotdeauna de acord între ei cu privire la soarta oamenilor.”

Arca lui Noe

Noe şi-a luat pe arca sa material genetic

Potrivit relatărilor din textele sumeriene, fratele şi rivalul lui Enlil – Enki – a fost cel care l-a instruit pe Utnapiştim/Noe cu privire la modul în care să construiască o arcă, inclusiv la modul în care să folosească bitumul avut din belşug la dispoziţie pentru a o face să fie impermeabilă. Versiunea lui Ghilgameş ne oferă amănunte interesante referitoare la asta, amănunte ce au fost şterse din relatarea biblică.

Enki i-a oferit lui Utnapiştim o scuză plauzibilă, pentru ca acesta să le poată explica vecinilor săi care este motivul pentru care construieşte o barcă – le-a spus acestora că, în calitatea sa de adept a lui Enki, el era obligat să părăsească acea zonă ce se afla sub stăpânirea lui Enlil şi avea nevoie de barcă pentru a putea călători către teritoriul din Africa stăpânit de Enki. Enki i-a ordonat lui Utnapiştim/Noe următoarele: „La bordul navei tale să iei cu tine sămânţa tuturor fiinţelor vii…”

Acest ordin este fascinant, deoarece, ţinând seama că Enki fusese responsabilul ştiinţific implicat în manipulările genetice care duseseră la apariţia omului, ar fi mai plauzibil să credem că Utnapiştim/Noe a luat la bordul navei sale mostre de ADN ale tuturor fiinţelor vii, mai degrabă decât să-şi umple nava până la refuz cu o grămadă de animale, insecte şi plante. Pare mult mai rezonabil să presupunem despre cabina navei că era plină cu eprubete în care se găseau mostre de ADN; era mult mai logic şi mai uşor de realizat decât o grădină zoologică plutitoare. Alford a emis teoria conform căreia Enki, lucrând pe cale genetică, mai întâi prin intermediul lui Utnapiştim/Noe şi mai apoi prin intermediul a trei soţii-surogat diferite din punct de vedere rasial – a conceput şi adus pe lume trei fii care reprezentau cele trei rase importante ale lumii. Aşa se face că, după Potop, au fost reprezentate rasele omenirii. Alţi autori au emis teoria conform căreia diferitele rase ale omenirii ar fi reprezentat doar nişte experimente genetice, efectuate de alţi extratereştri, nu de către Anunnaki.

Marele Potop, rezultatul trecerii planetei Nibiru prin apropierea Terrei

Relatarea akkadiană a arătat de asemenea limpede că Marele Potop nu a fost rezultatul căderii unor ploi torenţiale. În cadrul ei, se descria un întuneric profund, acompaniat de izbucnirea unor vânturi extrem de puternice, care creşteau în intensitate din minut în minut, distrugând clădirile şi rupând barajele şi şanţurile de irigaţii. Asemenea condiţii climaterice se puteau produce la trecerea prin apropierea Pământului a unei planete mai mari decât el. Unele săpături arheologice disparate, efectuate de-a lungul unei perioade îndelungate, indică faptul că ceea ce este privit ca Marele Potop a fost, de fapt, o catastrofă la nivel planetar – cu toate că nu fiecare parte a lumii s-a aflat sub apă.

O teorie referitoare la Potop a fost aceea care susţinea ideea că forţele gravitaţionale declanşate de trecerea lui Nibiru au provocat căderea în ocean a scutului de gheaţă din Antarctica – care deja era instabil din cauza faptului că ultima epocă glaciară tocmai se sfârşise – fapt ce a dus la creşterea nivelului apelor mărilor de pe întreaga planetă. Chiar şi astăzi, majoritatea oraşelor mesopotamiene întemeiate de către Anunnaki la prima lor venire pe Terra rămân adânc îngropate sub apă şi noroi, în apropierea gurilor de vărsare ale fluviilor Tigru şi Eufrat. Potrivit versiunii akkadiene a legendei referitoare la Potop, după şase zile şi şase nopţi de ploaie continuă, stihiile naturii s-au liniştit, dar în zare nu se vedea nicio bucată de pământ, totul era acoperit de apă.

În cele din urmă, aşa cum spune Biblia, arca s-a oprit pe vârful unui munte identificat ca fiind muntele Ararat. După ce a trimis în zbor un porumbel, o rândunică, un corb, care să cerceteze zarea, Utnapiştim/Noe a constatat că doar corbul nu s-a mai întors, ceea ce indica faptul că prin apropiere se găsea o porţiune mai mare de uscat. Atunci, el a părăsit arca împreună cu familia lui şi a oferit o jertfă arzândă, fapt ce a atras asupra sa atenţia Anunnakilor care se întorceau pe Terra. Referindu-se la acest lucru, un text antic spune următoarele: „Zeii se îngrămădeau precum muştele” în jurul cărnii care tocmai se frigea. Din câte se pare, lor li se făcuse o poftă zdravănă de hrană proaspătă în timpul şederii îndelungate la bordul navelor spaţiale ce se aflau pe orbita circumterestră.

După Potop, începe reconstrucţia lumii

Confruntat cu faptul că oamenii supravieţuiseră cumplitei încercări la care-i supusese şi având, poate, ceva mustrări de conştiinţă privind acţiunile lui de până atunci, Enlil nu a putut face altceva decât să-şi domolească mânia şi să permită ca Terra să fie locuită în continuare laolaltă de Anunnaki şi de oameni. Acest scenariu ar putea explica cu certitudine dispariţia bruscă a unei mari părţi din populaţia planetei, dispariţie care a survenit cu aproximativ 10.000 de ani în urmă, căci cea mai mare parte a acesteia şi-a pierdut viaţa în timpul Marelui Potop.

Deoarece apele lăsate de Potop persistau şi Nibiru se îndepărta de Terra, ieşind din sistemul solar, Anunnaki de pe Terra, împreună cu cei câţiva oameni care supravieţuiseră catastrofei au pornit la reconstrucţia lumii. Dar lumea de după Potop avea să se dovedească a fi mai puţin paşnică decât cea anterioară.

Partea 3 o puteţi citi AICI: https://www.lovendal.ro/wp52/anunnaki-extraterestrii-de-pe-nibiru-pe-pamant-o-istorie-de-450-000-de-ani-partea-3/